Printre fulgii puri ce curg din ceruri
noi am presarat pasi pe alee,
am perturbat stratul subtire de pene,
- imaculat covor cu sclipiri divine -
in drumul nostru agale
spre foisorul din gradina.
Nu mai era nimic, nici om si nici caine,
doar noi, sub cerul ce s-a apucat de cernut,
doar noi si neaua vie...
Mainile ne erau impreunate cu caldura
- o impletitura de carne frageda-
iar noi parca dansam pe aleea alba,
cu zapada scartaind sub talpa.
Eram doar noi si foisorul linistit,
o banca si un cadru de lemn ruginit...
Eram doar noi si inimile noastre in pricina,
calde rasuflari peste buze, in surdina...
Si parca o secunda dura un veac,
noi imbratisati in lnistea noptii,
cu frigul si zapada imprieteniti,
cu inimile in piept arzand..
Si parca nu mai voiam a pleca,
nu mai voiam a te indeparta,
nu mai voiam a te lasa..
Parca voiam sa impietrim in acel moment,
cu fulgii ce ne mangaiau crestetul,
cu cerul negru de veghe peste noi,
doar noi si un foisor cu cadru ruginit...
luni, 26 decembrie 2016
marți, 13 decembrie 2016
Vals in surdina
Sa ne avantam impreuna intr-un dans agale
calmi, cu inimi batand in piepturi, tare,
cu emotie in miscari si tremur in glas,
sa dansam pe valsul lunii fara de necaz.
Sa plutim pe ringul de dans din gradina
asemenea unor spirite tarzii, din vechime
si sa ne alinam ranile cu notele dulci
ale unui vals cantat, in surdina, de nuci.
Sa ne imbratisam in miros de lavanda.
cand stelele scapara pe cerul de olanda;
focul inimii din noi sa nu se mai stinga,
iar lumina zilei sa nu ne mai ajunga.
Sa ne tinem sufletele aproape in noapte
si glasurile intr-o inganare calma de soapte ,
aici sa ne fim inca un veac sau poate doua,
in gradina cu trandafiri si valsuri din roua.
calmi, cu inimi batand in piepturi, tare,
cu emotie in miscari si tremur in glas,
sa dansam pe valsul lunii fara de necaz.
Sa plutim pe ringul de dans din gradina
asemenea unor spirite tarzii, din vechime
si sa ne alinam ranile cu notele dulci
ale unui vals cantat, in surdina, de nuci.
Sa ne imbratisam in miros de lavanda.
cand stelele scapara pe cerul de olanda;
focul inimii din noi sa nu se mai stinga,
iar lumina zilei sa nu ne mai ajunga.
Sa ne tinem sufletele aproape in noapte
si glasurile intr-o inganare calma de soapte ,
aici sa ne fim inca un veac sau poate doua,
in gradina cu trandafiri si valsuri din roua.
sâmbătă, 3 decembrie 2016
Ganduri din miez de noapte
Mereu mi-a placut sa rad. Cred ca acesta este elementul ce ma defineste in totalitate. Uneori am impresia ca sunt facuta din rasete, din zambete legate unul de altul cu fir de veselie. Mama mi-a spus mereu sa zambesc pentru ca zambetul aduce oamenii impreuna si aici nu o pot contrazice. Mi-am dat seama cu timpul ca ai mai multe de "castigat" daca dai "share" unei zambet. Lumea, in general, s-a intragostit intotdeauna de zambete, de oamenii ce emana fericire prin fiecare por. Oamenii se apropie prin zambete si traiesc tot prin ele caci uneori, zambetul, este vesmantul cel mai de pret al inimii. Zambeste, razi si bucura-te de viata. Stiu ca sunt momente in care nu poti mentine acel zambet, e firesc sa fie asa, dar aceste momente nu trebuie sa dureze prea mult, Nu trebuie sa sinti vinovatie cand zambesti in ciuda a ceva mai putin placut ce s-a intamplat in ultimul timp. Viata continua, mereu cu surprize si incercari, cu rascruci si ocolisuri.
Zambeste omule, pentru tine si pentru cel drag tie. Zambeste pentru fiu, pentru fiica, pentru mama si tata sau pentru frate sau sora. Zambeste pentru ca nu te costa nimic, ci din contra, castigi cea mai mare bogatie pe care o poate detine un om pe acest pamant!
Zambeste omule, pentru tine si pentru cel drag tie. Zambeste pentru fiu, pentru fiica, pentru mama si tata sau pentru frate sau sora. Zambeste pentru ca nu te costa nimic, ci din contra, castigi cea mai mare bogatie pe care o poate detine un om pe acest pamant!
marți, 29 noiembrie 2016
Te astept...
Te asteptam candva in gradina calma,
in miros de crizanteme si frunze de toamna,
te asteptam mereu, pe cand veneai agale,
in mana c-un buchet de vise solitare.
Te astept acum la fereastra cea vie,
in stropi de apa ce curg, in fasie;
te astept in casa incalzita de soare,
cu zapada de-afara cazand peste mare.
Te voi astepta pe drumul cu pietre rubine,
in surdina vantului imbatat de campie;
te voi astepta aici poate inca o viata,
in inima cu dor, in brate cu fada speranta.
in miros de crizanteme si frunze de toamna,
te asteptam mereu, pe cand veneai agale,
in mana c-un buchet de vise solitare.
Te astept acum la fereastra cea vie,
in stropi de apa ce curg, in fasie;
te astept in casa incalzita de soare,
cu zapada de-afara cazand peste mare.
Te voi astepta pe drumul cu pietre rubine,
in surdina vantului imbatat de campie;
te voi astepta aici poate inca o viata,
in inima cu dor, in brate cu fada speranta.
sâmbătă, 5 noiembrie 2016
Întoarcere
Te-am regăsit în aceleași cuvinte uitate,
așteptând reîntoarcerea mea.
Zâmbeai.
Dar zâmbetul avea iz de dor și durere.
Ai prins mucegai,
în colțuri și pe margini de litere,
iar sunetul scos de ale tale cuvinte
e scârțâit și nearmonios..
Eu te-am uitat printre gânduri
și îmi pare rău..
mi-am găsit o altă iubire trecătoare
și te-am lăsat pe tine, scriere,
să mi te învechești în adâncul minții.
Tu nu m-ai uitat
și iubirea ta pentru mine mai e vie,
în cuvintele destrămate
și în sunetul alarmant,
cu tentă de vioară cu corzi ruginite.
Imn al gândului...
M-am reîntors la tine și m-ai primit,
la fel ca altă dată..
Mi-ai întins brațele și m-ai îmbrățișat,
cu bucuria mult știută.
Mi-ai aprins focul pieptului din nou,
căci timpul îl lăsase fără de combustibil,
fără de căldură și culoare..
Era ger în mine și nu știam,
era iarnă și nu vedeam zăpada,
era furtună și nu auzeam tunetele,
eram fără de cuvintele tale
și fără de condeiul meu drag..
dar totuși eram bine
și-acum mă-ntreb:
Ce-i în neregulă cu mine?
așteptând reîntoarcerea mea.
Zâmbeai.
Dar zâmbetul avea iz de dor și durere.
Ai prins mucegai,
în colțuri și pe margini de litere,
iar sunetul scos de ale tale cuvinte
e scârțâit și nearmonios..
Eu te-am uitat printre gânduri
și îmi pare rău..
mi-am găsit o altă iubire trecătoare
și te-am lăsat pe tine, scriere,
să mi te învechești în adâncul minții.
Tu nu m-ai uitat
și iubirea ta pentru mine mai e vie,
în cuvintele destrămate
și în sunetul alarmant,
cu tentă de vioară cu corzi ruginite.
Imn al gândului...
M-am reîntors la tine și m-ai primit,
la fel ca altă dată..
Mi-ai întins brațele și m-ai îmbrățișat,
cu bucuria mult știută.
Mi-ai aprins focul pieptului din nou,
căci timpul îl lăsase fără de combustibil,
fără de căldură și culoare..
Era ger în mine și nu știam,
era iarnă și nu vedeam zăpada,
era furtună și nu auzeam tunetele,
eram fără de cuvintele tale
și fără de condeiul meu drag..
dar totuși eram bine
și-acum mă-ntreb:
Ce-i în neregulă cu mine?
Frunza-antidot
Mi s-a asezat pe suflet o frunza,
in culori de chihlimbar si rosu,
o frunza de artar ce emana caldura,
mai vie, mai pura...
Vantul pare ca a faurit-o pentru mine,
in forma perfecta, neasemuita,
iar soarele a colorat-o cu sange din mine.
Eu am inchis-o in abisul pieptului,
acolo, in trupul insetat de seva
si am imprimat-o pe peretele inimii
sa-mi fie vesnic alaturi
sau poate numai pentr-o clipa...
Iar frunza - dulcea- mi-a inceput a canta
si venele ei ruginite au pus stapanire pe mine,
mi-au incolacit inima si am ras,
caci miscarea ei era dulce si lina
iar atingerea dezmierdare sublima.
Dar curand frunza s-a metamorfozat,
s-a cufundat in venele pline
si-a inceput a-mi calatori prin fire,
prin locurile necunoscute nici de mine...
Am lasat-o sa zburde vie
prin venele si arterele cu seva ei cenusie,
i-am permis sa afle ale mele secrete
si am invitat-o prin amintirile defecte.
Mi-am primit-o si in mintea zurlie,
printre gandurile uscate din substanta censie,
mi-a linistit norii si furtuna mintii
cu antidotul din nervurile intinse.
in culori de chihlimbar si rosu,
o frunza de artar ce emana caldura,
mai vie, mai pura...
Vantul pare ca a faurit-o pentru mine,
in forma perfecta, neasemuita,
iar soarele a colorat-o cu sange din mine.
Eu am inchis-o in abisul pieptului,
acolo, in trupul insetat de seva
si am imprimat-o pe peretele inimii
sa-mi fie vesnic alaturi
sau poate numai pentr-o clipa...
Iar frunza - dulcea- mi-a inceput a canta
si venele ei ruginite au pus stapanire pe mine,
mi-au incolacit inima si am ras,
caci miscarea ei era dulce si lina
iar atingerea dezmierdare sublima.
Dar curand frunza s-a metamorfozat,
s-a cufundat in venele pline
si-a inceput a-mi calatori prin fire,
prin locurile necunoscute nici de mine...
Am lasat-o sa zburde vie
prin venele si arterele cu seva ei cenusie,
i-am permis sa afle ale mele secrete
si am invitat-o prin amintirile defecte.
Mi-am primit-o si in mintea zurlie,
printre gandurile uscate din substanta censie,
mi-a linistit norii si furtuna mintii
cu antidotul din nervurile intinse.
sâmbătă, 17 septembrie 2016
Pete
Pete de culori îmi pătează pereții,
roșu, cu puțin negru ars,
o tentă de violet mai brun...
par a fi smulse din tine, din piele
și din mintea-ți cu gânduri albe
ce-ți curg prin șanțurile inimii umbrite.
Pensulele tale sunt rămase pe masă,
te-ai apucat să pictezi cu mâinile goale,
cu pielea ta măslinie, pătată...
Pictezi cu inima parcă
și pereții casei mele prind viață
sub a ta măiastră operă de artă.
Roșul și violetul din petele vii
se metamorfozează în frumoase vene,
în carne fragedă și sânge viu...
Mi-ai desenat tu, bunele fiu,
pe peretele casei prăfuite,
o inimă...
și parcă din priceputa ta mână
a luat naștere, ca prima dată.
Bătăile ei inundă casa,
iar pereții se zguduie ușor
sub a ei mișcare de unde și vibrări.
Eu mi-am ascultat ropotul inimii
și am zâmbit sub vraja ta,
sub vraja ce mi-ai pictat-o pe peretele sur,
pe sufletul ca un mur înflorit,
în carnea cu aromă de vin acrit...
și am rămas zâmbind la perete
cu anii în brațe legănându-ne..
roșu, cu puțin negru ars,
o tentă de violet mai brun...
par a fi smulse din tine, din piele
și din mintea-ți cu gânduri albe
ce-ți curg prin șanțurile inimii umbrite.
Pensulele tale sunt rămase pe masă,
te-ai apucat să pictezi cu mâinile goale,
cu pielea ta măslinie, pătată...
Pictezi cu inima parcă
și pereții casei mele prind viață
sub a ta măiastră operă de artă.
Roșul și violetul din petele vii
se metamorfozează în frumoase vene,
în carne fragedă și sânge viu...
Mi-ai desenat tu, bunele fiu,
pe peretele casei prăfuite,
o inimă...
și parcă din priceputa ta mână
a luat naștere, ca prima dată.
Bătăile ei inundă casa,
iar pereții se zguduie ușor
sub a ei mișcare de unde și vibrări.
Eu mi-am ascultat ropotul inimii
și am zâmbit sub vraja ta,
sub vraja ce mi-ai pictat-o pe peretele sur,
pe sufletul ca un mur înflorit,
în carnea cu aromă de vin acrit...
și am rămas zâmbind la perete
cu anii în brațe legănându-ne..
sâmbătă, 10 septembrie 2016
Culori
Astăzi m-am trezit iar în miros de toamnă,
iar aeru-i mai rece, ca vântul de afară;
astăzi m-am trezit drept frunză colorată,
cu galben și maro tot în tandem pictată.
Astăzi mi-am schimbat ființa cea zglobie
cu viața unei frunze din creanga cenușie;
astăzi mi-am zidit o nouă viață dulce
sub forma unei frunze cu aripile crude.
Astăzi mi-am promis că voi zbura agale
cu alte frunze arămii și umbre solitare;
astăzi m-a cuprins o dragoste nebună
de vântul cel sihastru și muntele de spumă.
Astăzi am renăscut din moartea primăverii
și din căldura dispărută a apusului verii;
astăzi m-am colorat în arămiu și negru,
o frunză tremurândă cu tentă de ecru.
iar aeru-i mai rece, ca vântul de afară;
astăzi m-am trezit drept frunză colorată,
cu galben și maro tot în tandem pictată.
Astăzi mi-am schimbat ființa cea zglobie
cu viața unei frunze din creanga cenușie;
astăzi mi-am zidit o nouă viață dulce
sub forma unei frunze cu aripile crude.
Astăzi mi-am promis că voi zbura agale
cu alte frunze arămii și umbre solitare;
astăzi m-a cuprins o dragoste nebună
de vântul cel sihastru și muntele de spumă.
Astăzi am renăscut din moartea primăverii
și din căldura dispărută a apusului verii;
astăzi m-am colorat în arămiu și negru,
o frunză tremurândă cu tentă de ecru.
duminică, 4 septembrie 2016
Dans
Să ne plimbăm agale pe malul mării
când apusul cald ne aduce
cu mâinile îmbrățișate într-un dans dulce,
cu picioarele răscolind nisipul umed...
Să simțim mângâierea dulce a valurilor
și mireasma vie a mării,
a algelor ce-i sunt coroană,
a scoicilor ce-i sunt bijuterii neprețuite...
Să mă lași pe mine să îți cânt
asemenea sirenelor ce-și au culcuș în mare,
asemenea valurilor ce-și cântă dorul,pe nerăsuflate,
iar tu, tu să zâmbești odată cu ultimele raze de soare
și să fredonezi cu mine, în ritmul mării.
Să mă lași să-ți admir ale tale oceane albastre
ce se-ngână alene cu marea cea verzuie
și să mă încălzesc la focul ce răsare din ele,
sub formă de fulgere vii, sălbatice..
Să ne oprim apoi lângă debarcaderul unde
navele își au popasul atunci când dorul marinarilor
îi împinge spre casele ce îi așteaptă pe uscat,
spre soții și iubite, spre părinți și copii...
Să privim spre orizontul calm
acolo unde marea sărută cerul
și cerul, sărmanul, se închină frumuseții ei -
regină măreață.
Să stăm în liniștea serii, doar noi și marea
și să înmărmurim așa, frumoși și tineri
pentru o eternitate de fericire.
Să ne lăsăm purtați de vraja valurilor
ce ne împing unul spre celălalt
și ne leagă mâinile în același dans dulce,
în aceeași îmbrățișare vitală și surdă.
Să locuim mereu în inima caldă a mării
și în cântecele apei ce se izbește de stabilopozi;
să ne trăim viața în liniștea serii,
în miros de alge și de sidefate scoici.
Plimbările pe malul mării să ne fie jurăminte,
iar nisipul auriu să fie martor spre noi
și spre mâinile noastre împreunate în dansul vieții.
când apusul cald ne aduce
cu mâinile îmbrățișate într-un dans dulce,
cu picioarele răscolind nisipul umed...
Să simțim mângâierea dulce a valurilor
și mireasma vie a mării,
a algelor ce-i sunt coroană,
a scoicilor ce-i sunt bijuterii neprețuite...
Să mă lași pe mine să îți cânt
asemenea sirenelor ce-și au culcuș în mare,
asemenea valurilor ce-și cântă dorul,pe nerăsuflate,
iar tu, tu să zâmbești odată cu ultimele raze de soare
și să fredonezi cu mine, în ritmul mării.
Să mă lași să-ți admir ale tale oceane albastre
ce se-ngână alene cu marea cea verzuie
și să mă încălzesc la focul ce răsare din ele,
sub formă de fulgere vii, sălbatice..
Să ne oprim apoi lângă debarcaderul unde
navele își au popasul atunci când dorul marinarilor
îi împinge spre casele ce îi așteaptă pe uscat,
spre soții și iubite, spre părinți și copii...
Să privim spre orizontul calm
acolo unde marea sărută cerul
și cerul, sărmanul, se închină frumuseții ei -
regină măreață.
Să stăm în liniștea serii, doar noi și marea
și să înmărmurim așa, frumoși și tineri
pentru o eternitate de fericire.
Să ne lăsăm purtați de vraja valurilor
ce ne împing unul spre celălalt
și ne leagă mâinile în același dans dulce,
în aceeași îmbrățișare vitală și surdă.
Să locuim mereu în inima caldă a mării
și în cântecele apei ce se izbește de stabilopozi;
să ne trăim viața în liniștea serii,
în miros de alge și de sidefate scoici.
Plimbările pe malul mării să ne fie jurăminte,
iar nisipul auriu să fie martor spre noi
și spre mâinile noastre împreunate în dansul vieții.
joi, 1 septembrie 2016
Ceas de buzunar
Ți-am făcut cadou un ceas de buzunar,
să-ți fie inimă ce ticăie fără oprire,
dar trupul tău nu l-a primit în casa-i
și din supărare stingheră
ceasului i-au crescut crengi cu frunze.
S-a transformat ușor într-un măr tânăr,
cu trunchi subțire și rod dulce,
cu scoarță vie și sevă ce fuge
alene prin ramurile ocărâte.
Eu l-am privit cum crește, semeț,
și i-am adunat roadele roșii..
am mușcat cu sete din ele,
iar pe tine te-a durut căci erau ale tale,
deși cândva le-ai alungat cu nerușinare.
Cândva mi-ai refuzat ceasul cel firav
și nu ai vrut a-ți umple golul pieptului,
i-ai alungat bătaia și vibrările prelungi,
vitalitatea și frământările din limbile lungi.
Acum ceasul e pom mai tânăr, cu roade mai dulci,
dar ramurile lui tot tânjesc după tine,
seva lui e îmbibată cu a ta privire.
Deși e pom, bătaia lui e încă vie,
ticăie straniu din merele urzite-n culoare stacojie,
clipele lui galopează printre ramuri
sub forma trilului cântat de mierla solitară,
iar eu încă-i adun roadele cu iz de dor
și le mușc odată cu sufletul tău.
să-ți fie inimă ce ticăie fără oprire,
dar trupul tău nu l-a primit în casa-i
și din supărare stingheră
ceasului i-au crescut crengi cu frunze.
S-a transformat ușor într-un măr tânăr,
cu trunchi subțire și rod dulce,
cu scoarță vie și sevă ce fuge
alene prin ramurile ocărâte.
Eu l-am privit cum crește, semeț,
și i-am adunat roadele roșii..
am mușcat cu sete din ele,
iar pe tine te-a durut căci erau ale tale,
deși cândva le-ai alungat cu nerușinare.
Cândva mi-ai refuzat ceasul cel firav
și nu ai vrut a-ți umple golul pieptului,
i-ai alungat bătaia și vibrările prelungi,
vitalitatea și frământările din limbile lungi.
Acum ceasul e pom mai tânăr, cu roade mai dulci,
dar ramurile lui tot tânjesc după tine,
seva lui e îmbibată cu a ta privire.
Deși e pom, bătaia lui e încă vie,
ticăie straniu din merele urzite-n culoare stacojie,
clipele lui galopează printre ramuri
sub forma trilului cântat de mierla solitară,
iar eu încă-i adun roadele cu iz de dor
și le mușc odată cu sufletul tău.
marți, 16 august 2016
Nor cenușiu
Ne privim din părți diferite ale timpului:
tu, din spatele unei fotografii - amintire veche-
cu marginile flendurite de ani, cu culori palide
și eu, eu mai vie aici, după mulți ani
în care tot ți-am privit chiupul calm, în vis,
din spatele tabloului cu iz de dor.
Azi lumina mă găsește cu gândul spre tine
când credeam că te-am lăsat în trecut,
să te legeni alene pe un nor cenușiu,
să-ți cânți versurile pe care poate le-ai scris
în tandem cu ale mele, tu din dor pentru mine,
eu din dor pentru că nu mi te-am văzut niciodată.
Parcă ploaia seamănă cu lacrimile tale,
dar mă întreb, de ce oare plângi?
Oare ai crescut și tu, cu mine odată
și ți-e dor de trecut, cum îmi e și mie?
Oare ți-ai dori să-ți părăsești norul, casa
și să te reverși, în stropi de ploaie, pe pământ?
Poate ai vrea să vii, într-o ultimă plimbare,
dar trupul nu-ți mai este pe pământ,
căci norul cenușiu ți-e închisoare, dar și casă,
iar mărturie singură că ai fost cândva
mi-a rămas doar fotografia mucegăită,
ruginind într-o ramă din lemn de stejar.
tu, din spatele unei fotografii - amintire veche-
cu marginile flendurite de ani, cu culori palide
și eu, eu mai vie aici, după mulți ani
în care tot ți-am privit chiupul calm, în vis,
din spatele tabloului cu iz de dor.
Azi lumina mă găsește cu gândul spre tine
când credeam că te-am lăsat în trecut,
să te legeni alene pe un nor cenușiu,
să-ți cânți versurile pe care poate le-ai scris
în tandem cu ale mele, tu din dor pentru mine,
eu din dor pentru că nu mi te-am văzut niciodată.
Parcă ploaia seamănă cu lacrimile tale,
dar mă întreb, de ce oare plângi?
Oare ai crescut și tu, cu mine odată
și ți-e dor de trecut, cum îmi e și mie?
Oare ți-ai dori să-ți părăsești norul, casa
și să te reverși, în stropi de ploaie, pe pământ?
Poate ai vrea să vii, într-o ultimă plimbare,
dar trupul nu-ți mai este pe pământ,
căci norul cenușiu ți-e închisoare, dar și casă,
iar mărturie singură că ai fost cândva
mi-a rămas doar fotografia mucegăită,
ruginind într-o ramă din lemn de stejar.
joi, 11 august 2016
Freamăt
Mi-am înecat disperarea versurilor strunite
în agonice mări și oceane umbrite,
umbrite de doruri apuse, de suflete stinse,
umbrite de copaci triști cu crengi adormite,
de lacrimile ce curg pe malurile grele, obosite.
Mi-am ascuns condeiul într-un sicriu gri,
cu capac ferecat de cârlige cu spini,
ferecate cu cleme de plumb argintiu,
ferecate cu sânge din trupul cenușiu,
de vene calde ce freamătă în ființele vii.
Mi-am ascuns cerneala în freamătul norilor,
în tumultul furtunilor ce alungă zgomotul,
alungă gândurile de ceară ruginită,
alungă inima de presiune zdrobită,
de glasurile vechi ce cu agonie strigă.
în agonice mări și oceane umbrite,
umbrite de doruri apuse, de suflete stinse,
umbrite de copaci triști cu crengi adormite,
de lacrimile ce curg pe malurile grele, obosite.
Mi-am ascuns condeiul într-un sicriu gri,
cu capac ferecat de cârlige cu spini,
ferecate cu cleme de plumb argintiu,
ferecate cu sânge din trupul cenușiu,
de vene calde ce freamătă în ființele vii.
Mi-am ascuns cerneala în freamătul norilor,
în tumultul furtunilor ce alungă zgomotul,
alungă gândurile de ceară ruginită,
alungă inima de presiune zdrobită,
de glasurile vechi ce cu agonie strigă.
sâmbătă, 6 august 2016
Dorințe
Ți-aș cânta mereu din ale tale versuri
și ochii ți i-aș șterge de iar ți-ar lăcrima,
dar mă întreb adesea când cerul nu-mi vorbește,
cântarea mea va fi așa cum ai visat?
Ți-aș fredona aievea din versurile mele
și mâna ți-o voi strânge de te vei întrista,
dar mă întreb adesea când cerul nu-mi vorbește,
de vocea mea va fi ce tu ai așteptat?
Ți-aș recita ușor din versuri călătoare
și vocea ți-aș cuprinde de mă vei completa,
dar mă întreb adesea când cerul nu-mi vorbește,
aceste versuri calde vor fi ce ai sperat?
și ochii ți i-aș șterge de iar ți-ar lăcrima,
dar mă întreb adesea când cerul nu-mi vorbește,
cântarea mea va fi așa cum ai visat?
Ți-aș fredona aievea din versurile mele
și mâna ți-o voi strânge de te vei întrista,
dar mă întreb adesea când cerul nu-mi vorbește,
de vocea mea va fi ce tu ai așteptat?
Ți-aș recita ușor din versuri călătoare
și vocea ți-aș cuprinde de mă vei completa,
dar mă întreb adesea când cerul nu-mi vorbește,
aceste versuri calde vor fi ce ai sperat?
joi, 4 august 2016
Arome tropicale
Mi-am zis că am găsit alinare în brațe păgâne,
dar inima ce o aud are sunete divine,
ca o harpă cu note sublime,
ca susurul unui izvor ce curge prin templul ce-i ruine...
Mi-am zis că ochii ce-i văd sunt pare spurcate de foc,
dar sunt limpezi ca oceanul revărsat sub nori,
ca o cascadă ce curge lin,
ca o mare cu algele-i verzi risipite în pustiu...
Mi-am zis că acele buze dulci au sărutări otrăvitoare,
dar aroma lor are tentă de fructe tropicale,
ca un mango ce e ars de soare,
ca o rodie ce-și lasă sucul pe ale mele buze solitare.
dar inima ce o aud are sunete divine,
ca o harpă cu note sublime,
ca susurul unui izvor ce curge prin templul ce-i ruine...
Mi-am zis că ochii ce-i văd sunt pare spurcate de foc,
dar sunt limpezi ca oceanul revărsat sub nori,
ca o cascadă ce curge lin,
ca o mare cu algele-i verzi risipite în pustiu...
Mi-am zis că acele buze dulci au sărutări otrăvitoare,
dar aroma lor are tentă de fructe tropicale,
ca un mango ce e ars de soare,
ca o rodie ce-și lasă sucul pe ale mele buze solitare.
duminică, 31 iulie 2016
Inimă pe mijloc
Mi-am zis că azi pictez
așa că am luat pensula ruginie
și am început să dansez cu ea
pe hârtie..
Am dansat peste niște ochi,
cu albastru și verde suflați
și peste niște buze noi
de culoarea cireșelor
și a căpșunilor de mai.
Dar pensula mea
a fugit din mână
și și-a croit singură drum
spre centrul foii îngălbenite,
iar acolo a început
a dansa din nou, mai vie,
mai zglobie ca mine.
Acolo a pictat o inimă,
cu șanțuri roșii și vene vineții.
Și apoi a cusut-o sublim
cu fir roșu-vinețiu
într-un piept ușor deschis.
Iar când aceasta s-a văzut intrată
și-a lăsat bătăile curate
să trezească trupul la viață:
și acesta a prins viață.
Eu am rămas spectator calm
al magiei făcute de pensula sidefie
și am privit cum trupul din hârtie
se ridică mai viu ca mine,
l-am privit ridicat
pe ale lui picioare stângace,
făcând mici pași
și căutând cu privirea
ale mele priviri părtașe.
Dar când le-a întâlnit,
s-a speriat tare
și și-a croit drum înapoi
pe paginile goale.
Eu am rămas să-l privesc
în ochii-i albaștri
cu a lor lumină ascunsă
în pagina cu inimă pe mijloc.
așa că am luat pensula ruginie
și am început să dansez cu ea
pe hârtie..
Am dansat peste niște ochi,
cu albastru și verde suflați
și peste niște buze noi
de culoarea cireșelor
și a căpșunilor de mai.
Dar pensula mea
a fugit din mână
și și-a croit singură drum
spre centrul foii îngălbenite,
iar acolo a început
a dansa din nou, mai vie,
mai zglobie ca mine.
Acolo a pictat o inimă,
cu șanțuri roșii și vene vineții.
Și apoi a cusut-o sublim
cu fir roșu-vinețiu
într-un piept ușor deschis.
Iar când aceasta s-a văzut intrată
și-a lăsat bătăile curate
să trezească trupul la viață:
și acesta a prins viață.
Eu am rămas spectator calm
al magiei făcute de pensula sidefie
și am privit cum trupul din hârtie
se ridică mai viu ca mine,
l-am privit ridicat
pe ale lui picioare stângace,
făcând mici pași
și căutând cu privirea
ale mele priviri părtașe.
Dar când le-a întâlnit,
s-a speriat tare
și și-a croit drum înapoi
pe paginile goale.
Eu am rămas să-l privesc
în ochii-i albaștri
cu a lor lumină ascunsă
în pagina cu inimă pe mijloc.
joi, 28 iulie 2016
Mi-am zis că-ți zic...
Mi-am zis că voi începe a-ți scrie o scrisoare
în calme dimineți de vară sau în seri amare.
Mi-am zis că voi picat pe foi alene cuvinte,
cu fire de aur, cu măiestrie pe margini tivite.
Ți-am zis că te las uitat pe drumuri de țară
să zburzi liniștit cu vântul ce alină, de-afară.
Ți-am zis că te uit prin crânguri de maci,
dar inima vie te ține în pădurile calde de fagi.
I-am zis că de mâine am să încerc totuși să uit,
dar ploaia iarăși vine crud și gândul nu-l străpung.
I-am zis că de azi te voi picta doar pe o pânză
și voi lăsa curat al inimii perete de falnică stâncă.
Ne-am zis cândva că uităm de plopii cei înalți
ce umbră ne făceau când noi eram îmbrățișați.
Ne-am zis cândva că plecăm pe drumuri greșite,
să nu mai găsim iar spre noi cărări cu brațe unite.
Îmi zic că de astăzi cu lanț frumos te-am ferecat
în camera inimii, dar într-un loc mai îndepărtat.
Îmi zic că de ieri mi te-am înstrăinat pe căi păgâne,
dar mâine te găsesc cu inima-ți mai legată de mine.
în calme dimineți de vară sau în seri amare.
Mi-am zis că voi picat pe foi alene cuvinte,
cu fire de aur, cu măiestrie pe margini tivite.
Ți-am zis că te las uitat pe drumuri de țară
să zburzi liniștit cu vântul ce alină, de-afară.
Ți-am zis că te uit prin crânguri de maci,
dar inima vie te ține în pădurile calde de fagi.
I-am zis că de mâine am să încerc totuși să uit,
dar ploaia iarăși vine crud și gândul nu-l străpung.
I-am zis că de azi te voi picta doar pe o pânză
și voi lăsa curat al inimii perete de falnică stâncă.
Ne-am zis cândva că uităm de plopii cei înalți
ce umbră ne făceau când noi eram îmbrățișați.
Ne-am zis cândva că plecăm pe drumuri greșite,
să nu mai găsim iar spre noi cărări cu brațe unite.
Îmi zic că de astăzi cu lanț frumos te-am ferecat
în camera inimii, dar într-un loc mai îndepărtat.
Îmi zic că de ieri mi te-am înstrăinat pe căi păgâne,
dar mâine te găsesc cu inima-ți mai legată de mine.
luni, 25 iulie 2016
Colivie păgână
Al meu suflet drag și
preaiubit,
Adonis
al lumii în care mă cuprind,
mi-aș dori să
scap de chinul ce-mi ești,
aș
vrea să pot găsi malul pe care crești
și să
nu mai fiu în pericol să mă înec
în
ale tale oceane albastre-verzi.
Sunt
aflate mai mereu în furtună,
iar
algele lor îmi devin colivie păgână,
îmi
devin închisoare albă și nebună,
fără
de ieșire și de lumină pură.
Aș
construi o barcă din ale tale alge
și
poate așa voi găsi țărmul care tace,
voi
putea să-ți părăsesc apele învolburate,
așa
voi putea pleca, să te las mai departe
și să
sărut pământul și iarba divină
să
aud cântul calm al păsăritor, în surdină.
Dar
oare pot să te părăsesc pe vecie?
Cum aș
putea trăi eu fără tine?
căci
tu îmi ești aerul ce îl respir și apa ce o beau
mi-ești
cerul, pământul pe care stau.
Tu
îmi ești universul trupului și al minții,
îmi ești
adăpost pentru inima ființei.
Gândul
meu îți aparține doar ție
și
versul meu e scris pe a ta hârtie,
îți
scriu de mult, dar nu ți-am spus niciodată
pentru
că vocea mea se pierde pe dată
atunci
când o întâlnește pe a ta, o sonată.
Îmi ești
totul și în același timp nimic,
sufletul
meu sălbatic și nestăpânit.
De ce
ochii îți sunt oceane și vocea tunet?
Ești
haos viu, cu vântul de mână, ca vuiet.
Îmi
cutremuri ființa și mă minunezi
de a
ta splendoare ce tu nu o vezi.
Splendoarea
ta ce mi-e chin mai mare,
iar
lumea ta, închisoare pe mare.
Dragul
meu suflet singuratic,
fii
iarăși leac dulce cu miros tomnatic.
Fii
iarăși dulceață de fragi și de mure,
iar
îmbrățișările tale le vreau drept cunune.
Pune-ți
vocea să-mi cânte pe seară
dulci
cântece pe fundal de vioară,
liniștește-mi
furtunile din mintea credulă
și
cruță-mi inima din colivia păgână.
Oh,
ce ți-aș da drumul, suflet preaiubit,
dar
vocea ta mi s-a imprimat în gândul cumplit,
aș
fugi de tine în alt capăt de lume,
dar
tot mi-aș aduce aminte de tine.
Ți-aș
zidi un altar în a mea inimă
și ai
rămâne veșnic acolo - poezie divină.
joi, 21 iulie 2016
Dragă inimă...
Dragă inimă, ți-aș scrie o carte
și în paginile ei aș sădi marea
sau oceanele albastre.
Ar fi oceanele ochi, doi
și buzele le-aș face din dantele moi.
Cartea poate s-ar transforma în inimă
și ți-ar ține companie în surdină.
În diminețile cu soare
ați bea cafeaua împreună pe mare,
iar când ploaia ar bate în geam,
ați citi versuri din file de fag.
Dragă inimă, ți-aș găsi scăpare
în pieptul cald al altcuiva
căci al meu simt că moare.
Aș dărâma ziduri o mie
să-ți găsesc de aur colivie.
Apoi ți-aș sădi sămânța
în carnea unui tânăr fiu,
să renaști în trupu-i cenușiu.
Așa vei avea pereche a lui inimă vie
și eu voi păstra oceanele lângă mine.
și în paginile ei aș sădi marea
sau oceanele albastre.
Ar fi oceanele ochi, doi
și buzele le-aș face din dantele moi.
Cartea poate s-ar transforma în inimă
și ți-ar ține companie în surdină.
În diminețile cu soare
ați bea cafeaua împreună pe mare,
iar când ploaia ar bate în geam,
ați citi versuri din file de fag.
Dragă inimă, ți-aș găsi scăpare
în pieptul cald al altcuiva
căci al meu simt că moare.
Aș dărâma ziduri o mie
să-ți găsesc de aur colivie.
Apoi ți-aș sădi sămânța
în carnea unui tânăr fiu,
să renaști în trupu-i cenușiu.
Așa vei avea pereche a lui inimă vie
și eu voi păstra oceanele lângă mine.
luni, 11 iulie 2016
Luceafărului ce-a apus...
Nu-ți voi lăsa poemele uitate-n carte,
Căci voi culege patima din fiecare parte.
Nu-ți voi ascunde numele în praf de lună,
Căci îl voi polei cu aur pe-o cunună.
Îți voi privi al tău Luceafăr de cu seară
Și-a ta scrisoare caldă voi citi-o iară.
Nu voi lăsa dorința să mucegăiască-n versuri,
Căci voi veghea alene peste ale tale crezuri.
Căci voi culege patima din fiecare parte.
Nu-ți voi ascunde numele în praf de lună,
Căci îl voi polei cu aur pe-o cunună.
Îți voi privi al tău Luceafăr de cu seară
Și-a ta scrisoare caldă voi citi-o iară.
Nu voi lăsa dorința să mucegăiască-n versuri,
Căci voi veghea alene peste ale tale crezuri.
Voi fredona mereu din ale tale versuri
Pe lângă plopii fără soț, în ale mele mersuri
Și-a tale somnoroase păsărele voi privi în zare
Cât timp ce sare de pe deal tot mai apare.
luni, 4 iulie 2016
Arome
Miros de mentă cutreieră odaia,
parfum de levănțică îmi inundă baia,
miros de mușețel combinat cu lămâie,
tu și eu în lumini calde și obscure...
Miros de cimbru pe perne și cearceaf,
Petale de roze întinse pe pat,
flori de tei pe trepte și pe holișor,
tu și eu într-un tainic foișor...
Narcise albe în vaza de pe masă,
crini sălbatici îmbătați de mireasmă aleasă,
vibrări de pian în miros parfumat,
tu și eu în același cânt încununați...
parfum de levănțică îmi inundă baia,
miros de mușețel combinat cu lămâie,
tu și eu în lumini calde și obscure...
Miros de cimbru pe perne și cearceaf,
Petale de roze întinse pe pat,
flori de tei pe trepte și pe holișor,
tu și eu într-un tainic foișor...
Narcise albe în vaza de pe masă,
crini sălbatici îmbătați de mireasmă aleasă,
vibrări de pian în miros parfumat,
tu și eu în același cânt încununați...
miercuri, 22 iunie 2016
Pene
Mi-am îngropat capul în pernele reci
așteptând ca somnul să-mi cuprindă trupul,
dar pernele au devenit marmură gri
și somnul s-a pierdut printre rânduri...
E doar o liniște grea de mormânt,
cu vibrări de vioară cu corzi ruginite,
o melodie cristalină dintr-un tainic cânt,
ascunsă în penele cu miros de pământ.
așteptând ca somnul să-mi cuprindă trupul,
dar pernele au devenit marmură gri
și somnul s-a pierdut printre rânduri...
E doar o liniște grea de mormânt,
cu vibrări de vioară cu corzi ruginite,
o melodie cristalină dintr-un tainic cânt,
ascunsă în penele cu miros de pământ.
duminică, 19 iunie 2016
Dragă eu...
Dragă eu,
Am impresia că te pierzi prin timp,
agățată de amintiri și oamenii străvezii,
Am impresia că ți-e dor de mare,
dar inima-ți tânjește spre locuri solitare.
Încă îți place să mai alergi pe câmpii,
cu flori și spice lovindu-se de brâu,
iarba să-ți treacă printre degetele obosite,
să faci coronițe din grâu și romanițe
să o porți pe cap ca o coroană de vară,
să emane parfum în calme de seară.
Dragă eu,
în inima ta încă a rămas vie
imaginea mea din copilărie,
încă e vie imaginea unei copile fericite,
ascunsă între bucle sau brunete codițe.
Sunt vii zâmbetele din serile de vară
când mă jucam veselă cu părinții p-afară,
poveștile bunicilor încă rămân pecete
a copilăriei - lume plină de secrete.
Dragă eu,
parcă te simt tristă și îngândurată,
îți duci lupta cu timpul, să nu rămâi uitată
Eu nu mai sunt tu, pentru că tu nu ești eu,
dar am rămas totuși blocate sub același cer.
Ne-a rămas să împărțim însă același trup,
aceiași inimă și nimic mai mult.
Inima am rupt-o în bucăți egale
Și le-am ascuns în cutii frumos pictate,
cutiile le-am pus în trunchiuri de copac,
iar peste ele cuvinte de plumb am presărat.
miercuri, 15 iunie 2016
Jurnal nocturn
Mi-am lăsat gândurile să curgă pe file
asemenea stropilor din ploile aride,
Le-am scris alene pe foile unui jurnal,
să-mi fie veșnic un strigăt infernal.
Jurnalul l-am legat cu un fir de aur
Și i-am pus pecete o frunză de laur.
L-am sigilat bine ca pe un mormânt
Să-mi țină gânduri captive în pământ.
asemenea stropilor din ploile aride,
Le-am scris alene pe foile unui jurnal,
să-mi fie veșnic un strigăt infernal.
Jurnalul l-am legat cu un fir de aur
Și i-am pus pecete o frunză de laur.
L-am sigilat bine ca pe un mormânt
Să-mi țină gânduri captive în pământ.
marți, 14 iunie 2016
Deținut
Mi-am așteptat în liniște sentința,
așezată pe o bancă din parcul vechi,
privind cum tu te îndepărtezi de mine
și eu,
eu rămân pironită în pământul negru,
prind rădăcini, ca un copac neînsuflețit,
un copac fără frunze,
iar mușchii umezi ai parcului trist
pun stăpânire pe al meu trup.
Prin vene nu curge nici sânge,
doar o sevă neagră cu tentă gri,
o sevă a vitalității, dar adusă de întuneric.
Sunt acoperită de plumb greu,
pielea toată mi-e plumb și gândurile...
sărmanele mele gânduri...
Nu pot păși, nu pot respira..
parcă cerul și-a vărsat pe mine toate lacrimile ,
fâșii de argint viu, otrăvitor.
Ploaia mi-a devenit prieten și dușman,
leac dulce și otravă amară,
iar din nori mi-aș dori casă, în cer,
deasupra ta și a tuturor, în liniștea văzduhului.
Acolo ar fi chin și alinare.
Dar eu sunt pironită pe pământ,
mă zbat în lanțurile ce mi le-ai lăsat să mă sufoce;
nu-mi cunosc încă sentința,
nu cunosc nimic, nu văd.
Ochii mi-au devenit furtuni și abanos putred,
iar buzele mai păstrează vii urmele cuvintelor tale
în nuanțe de roșu și vișiniu,
acum doar amintiri prăfuite.
Sunt un deținut al cuvintelor și al dorului,
cu lanțuri prins, în carceră rece închis
așteptând un sfârșit, un mormânt, un pat.
Aștept să-mi crească din păr flori
și din gură lauri,
ochii să fie ca izvoare cu apă dulce.
Să mi se transforme al meu trup în fluturi
și să inunde văzduhul în zbor lin.
Vântul să îmi alunge dorul de lume, de oameni,
să fiu doar eu, cu mine și un pat viu.
așezată pe o bancă din parcul vechi,
privind cum tu te îndepărtezi de mine
și eu,
eu rămân pironită în pământul negru,
prind rădăcini, ca un copac neînsuflețit,
un copac fără frunze,
iar mușchii umezi ai parcului trist
pun stăpânire pe al meu trup.
Prin vene nu curge nici sânge,
doar o sevă neagră cu tentă gri,
o sevă a vitalității, dar adusă de întuneric.
Sunt acoperită de plumb greu,
pielea toată mi-e plumb și gândurile...
sărmanele mele gânduri...
Nu pot păși, nu pot respira..
parcă cerul și-a vărsat pe mine toate lacrimile ,
fâșii de argint viu, otrăvitor.
Ploaia mi-a devenit prieten și dușman,
leac dulce și otravă amară,
iar din nori mi-aș dori casă, în cer,
deasupra ta și a tuturor, în liniștea văzduhului.
Acolo ar fi chin și alinare.
Dar eu sunt pironită pe pământ,
mă zbat în lanțurile ce mi le-ai lăsat să mă sufoce;
nu-mi cunosc încă sentința,
nu cunosc nimic, nu văd.
Ochii mi-au devenit furtuni și abanos putred,
iar buzele mai păstrează vii urmele cuvintelor tale
în nuanțe de roșu și vișiniu,
acum doar amintiri prăfuite.
Sunt un deținut al cuvintelor și al dorului,
cu lanțuri prins, în carceră rece închis
așteptând un sfârșit, un mormânt, un pat.
Aștept să-mi crească din păr flori
și din gură lauri,
ochii să fie ca izvoare cu apă dulce.
Să mi se transforme al meu trup în fluturi
și să inunde văzduhul în zbor lin.
Vântul să îmi alunge dorul de lume, de oameni,
să fiu doar eu, cu mine și un pat viu.
duminică, 12 iunie 2016
Gânduri III
Am lăsat condeiul uitat pe masă,
ascund sub mormanul de foi plângătoare,
sub cuvintele scrise mai demult,
cu dor, cu ură, cu iubire pentru tine.
Am uitat de el
pentru că mi-am amintit de tine.
Azi mi-ai apărut din nou în minte,
aceeași imagine fadă, caldă,
am avut impresia că ai plecat pentru totdeauna,
dar ai venit iar,
ca o maree verde,
ca o stafie a vechiului timp.
Mi te-ai așezat pe lumina ochilor
și m-ai orbit, ca mai demult.
Nu mai văd nici cer, nici pasăre,
doar imaginea ta puțin învechită.
De pe ochi mi te-ai întins pe tot trupul,
iederă verde-gălbuie cu crengi de plumb,
m-ai transformat într-un copac,
un copac cu frunze palide și crengi împletite cu dor.
Trunchiul mi l-ai pictat în nuanțe de violet
și l-ai scrijelit cu unghiile, cu ghearele,
ai scris pe ele versuri din ale mele urlete,
urlete spre tine, spre mine...
M-ai făcut să rodesc cuvinte,
argintii mere făcute din oțel dur,
bucăți de suflet răsărite din crengile plăpânde.
Rădăcinile mele s-au întins mult,
spre locuri în care umblam adesea,
hrănindu-mă cu amintirile din acele câmpii dulci,
din serile singure în care mi-era aproape
doar condeiul și paginile goale.
Dar visul s-a sfârșit în zori,
iar copacul mi-a devenit trup cum era,
dorul s-a așezat în ochi, în ploi reci.
Am cuprins iarăși condeiul singuratic
și am început să dansez cu el pe filele albe,
dans în cuvinte și gânduri,
dans al nemuriri netrăite.
ascund sub mormanul de foi plângătoare,
sub cuvintele scrise mai demult,
cu dor, cu ură, cu iubire pentru tine.
Am uitat de el
pentru că mi-am amintit de tine.
Azi mi-ai apărut din nou în minte,
aceeași imagine fadă, caldă,
am avut impresia că ai plecat pentru totdeauna,
dar ai venit iar,
ca o maree verde,
ca o stafie a vechiului timp.
Mi te-ai așezat pe lumina ochilor
și m-ai orbit, ca mai demult.
Nu mai văd nici cer, nici pasăre,
doar imaginea ta puțin învechită.
De pe ochi mi te-ai întins pe tot trupul,
iederă verde-gălbuie cu crengi de plumb,
m-ai transformat într-un copac,
un copac cu frunze palide și crengi împletite cu dor.
Trunchiul mi l-ai pictat în nuanțe de violet
și l-ai scrijelit cu unghiile, cu ghearele,
ai scris pe ele versuri din ale mele urlete,
urlete spre tine, spre mine...
M-ai făcut să rodesc cuvinte,
argintii mere făcute din oțel dur,
bucăți de suflet răsărite din crengile plăpânde.
Rădăcinile mele s-au întins mult,
spre locuri în care umblam adesea,
hrănindu-mă cu amintirile din acele câmpii dulci,
din serile singure în care mi-era aproape
doar condeiul și paginile goale.
Dar visul s-a sfârșit în zori,
iar copacul mi-a devenit trup cum era,
dorul s-a așezat în ochi, în ploi reci.
Am cuprins iarăși condeiul singuratic
și am început să dansez cu el pe filele albe,
dans în cuvinte și gânduri,
dans al nemuriri netrăite.
marți, 31 mai 2016
Camera de oțel
Mi-am închis sufletul într-o încăpere rece,
cu pereți de oțel dur, prizonier,
legat cu lanțuri de plumb.
Și acolo l-am învățat să vorbească
graiul condeiului și al călimării,
l-am învățat să scrie frumos,
să aleagă cuvintele crude
adunate cu trudă din lume.
A învățat sufletul meu, dragul,
să-mi scrie gândurile
pe pânză albă, brodată cu aur,
versuri în vârtej puternic
pictate cu cerneală roșie, sidefie.
A făcut din versuri diamante
și le-a luat ca gheare
începând să scrie pe pereții celulei;
și-a creat propria carte,
carte din oțel dur, cu pagini cenușii
să dăinuie peste vreme.
Mie mi s-a făcut milă de el
și l-am eliberat din chin,
iar lumina palidă a soarelui
l-a transformat într-o pasăre,
a înviat din cenușă ca un pheonix,
o cenușă a cuvintelor grave.
Camera de oțel am numit-o inimă
și i-am lăsat scrijeliturile vii
ca dovadă a ceea ce a crescut în ea,
dovadă a sufletului meu
ce și-a luat zborul alene
pe aripi de gânduri ruginite.
cu pereți de oțel dur, prizonier,
legat cu lanțuri de plumb.
Și acolo l-am învățat să vorbească
graiul condeiului și al călimării,
l-am învățat să scrie frumos,
să aleagă cuvintele crude
adunate cu trudă din lume.
A învățat sufletul meu, dragul,
să-mi scrie gândurile
pe pânză albă, brodată cu aur,
versuri în vârtej puternic
pictate cu cerneală roșie, sidefie.
A făcut din versuri diamante
și le-a luat ca gheare
începând să scrie pe pereții celulei;
și-a creat propria carte,
carte din oțel dur, cu pagini cenușii
să dăinuie peste vreme.
Mie mi s-a făcut milă de el
și l-am eliberat din chin,
iar lumina palidă a soarelui
l-a transformat într-o pasăre,
a înviat din cenușă ca un pheonix,
o cenușă a cuvintelor grave.
Camera de oțel am numit-o inimă
și i-am lăsat scrijeliturile vii
ca dovadă a ceea ce a crescut în ea,
dovadă a sufletului meu
ce și-a luat zborul alene
pe aripi de gânduri ruginite.
sâmbătă, 14 mai 2016
Semănător de cuvinte
Mi s-a transformat trupul într-o adevărată urgie,
iar în centrul ei se află a mea inimă chinuită
de toate păcatele mele, de dorurile mele,
de timpul hain ce curge mai repede decât un râu.
Am încercat să îmi culeg cuvintele din timp
și să le țes, să le împletesc în frumoase rânduri,
apoi să încerc a le picta alene pe foi de stejar,
să fie și ele veșnice, ca orele din care le-am cules.
Mi-am tatuat pe piele versurile ce le scriu,
stângace stele desenate în galben-palid, cu tentă gri,
să-mi fie mereu cu mine, să rămână mărturie a ce am fost
și a ceea ce poate voi mai fi, un semănător de cuvinte.
Al meu trup este de fapt o carte a sufletului cald,
file albe legate între ele cu fire moi de aur.
Condeiul mi-e gândul controlat de soarele meu -
inima-mi pârjolită de toate câte-mi cunoaște mintea.
Cartea cu file nescrise mi-e ogorul cel sfânt
în care semăn gândurile ce le nutresc cu inima,
mereu altele, mereu mai chinuite și stângace
asemenea unui copil ce învață a scrie prima dată.
Semințele ce le semăn sunt bucăți din inima-mi ruptă,
de prea multe ori cusută, până nu am mai avut ce cârpi,
Picurii ploii ce cad din cer sunt ale mele lacrimi pierdute,
din dor create, ajutor pentru roadele ce urmează a crește.
Ale mele versuri - semințele create din inimă - fragile,
vor crește asemenea ierbii în verile caniculare
și vor rămâne neschimbate de timpul grăbit și neiertător,
Umbră pentru sufletele urmașilor mei și a urmașilor lor.
iar în centrul ei se află a mea inimă chinuită
de toate păcatele mele, de dorurile mele,
de timpul hain ce curge mai repede decât un râu.
Am încercat să îmi culeg cuvintele din timp
și să le țes, să le împletesc în frumoase rânduri,
apoi să încerc a le picta alene pe foi de stejar,
să fie și ele veșnice, ca orele din care le-am cules.
Mi-am tatuat pe piele versurile ce le scriu,
stângace stele desenate în galben-palid, cu tentă gri,
să-mi fie mereu cu mine, să rămână mărturie a ce am fost
și a ceea ce poate voi mai fi, un semănător de cuvinte.
Al meu trup este de fapt o carte a sufletului cald,
file albe legate între ele cu fire moi de aur.
Condeiul mi-e gândul controlat de soarele meu -
inima-mi pârjolită de toate câte-mi cunoaște mintea.
Cartea cu file nescrise mi-e ogorul cel sfânt
în care semăn gândurile ce le nutresc cu inima,
mereu altele, mereu mai chinuite și stângace
asemenea unui copil ce învață a scrie prima dată.
Semințele ce le semăn sunt bucăți din inima-mi ruptă,
de prea multe ori cusută, până nu am mai avut ce cârpi,
Picurii ploii ce cad din cer sunt ale mele lacrimi pierdute,
din dor create, ajutor pentru roadele ce urmează a crește.
Ale mele versuri - semințele create din inimă - fragile,
vor crește asemenea ierbii în verile caniculare
și vor rămâne neschimbate de timpul grăbit și neiertător,
Umbră pentru sufletele urmașilor mei și a urmașilor lor.
miercuri, 11 mai 2016
Mai dragă...
Mi-am regăsit cu greu suflul
în încercarea de a urca culmea inimii...
E ascuțită, iar drumul e mlăștinos,
plin de râuri ce curg alene,
râuri de viață, roșii,
pe maluri presărate cu aur greu.
Bătăile inimii au devenit cutremure,
iar mie mi-a fost mai greu să urc,
am căzut,
iar în căderea mea
am simțit cum trupul devine plumb,
mâinile mi s-au murdărit cu sânge,
cleios roșu al apelor vii.
Acum, cu mâinile murdare,
am desenat pe pământ un portret.
Era al tău sau al meu,
era al nostru, amândoi aceeași ființă.
Pe tine te-am desenat cu negru,
iar eu am venit ca o completare,
în roșu și vișiniu, ca cireșele de mai.
Mi-am continuat drumul mai apoi,
spre apogeul ce mă aștepta,
spre vârful drumului venos, presărat cu dor,
mergând mai grăbită,
cu timpul împingându-mă de la spate
la fel de grăbit ca și mine,
mai alert, mai ager,
mai chinuitor cu ale sale secunde haine.
Și iată-mă ajunsă în vârf, în final,
găsind acolo o bancă, neagră,
așezată cu spatele spre mine,
cu fața spre soarele ce cu greu
se pregătea să adoarmă.
Și pe bancă se zărea o umbră dulce,
o cunoscută ființă de ceară,
cu plete negre în vânt, cu haine sumbre
pictate parcă pe acel trup greu,
o imagine venită alene, din trecut.
Fantoma s-a întors spre mine
cu ochi de ocean, cu privire de jar
și timpul s-a oprit,
eu parcă îmbătrânisem cu anii,
parcă inima pompa mai lent, zvâcnind.
O șoaptă:
- Bună, ai venit!
și lumina s-a stins încet
lăsând loc nopții să cadă
peste două inimi cenușii,
a mea și a fantomei mele, mai dragă.
în încercarea de a urca culmea inimii...
E ascuțită, iar drumul e mlăștinos,
plin de râuri ce curg alene,
râuri de viață, roșii,
pe maluri presărate cu aur greu.
Bătăile inimii au devenit cutremure,
iar mie mi-a fost mai greu să urc,
am căzut,
iar în căderea mea
am simțit cum trupul devine plumb,
mâinile mi s-au murdărit cu sânge,
cleios roșu al apelor vii.
Acum, cu mâinile murdare,
am desenat pe pământ un portret.
Era al tău sau al meu,
era al nostru, amândoi aceeași ființă.
Pe tine te-am desenat cu negru,
iar eu am venit ca o completare,
în roșu și vișiniu, ca cireșele de mai.
Mi-am continuat drumul mai apoi,
spre apogeul ce mă aștepta,
spre vârful drumului venos, presărat cu dor,
mergând mai grăbită,
cu timpul împingându-mă de la spate
la fel de grăbit ca și mine,
mai alert, mai ager,
mai chinuitor cu ale sale secunde haine.
Și iată-mă ajunsă în vârf, în final,
găsind acolo o bancă, neagră,
așezată cu spatele spre mine,
cu fața spre soarele ce cu greu
se pregătea să adoarmă.
Și pe bancă se zărea o umbră dulce,
o cunoscută ființă de ceară,
cu plete negre în vânt, cu haine sumbre
pictate parcă pe acel trup greu,
o imagine venită alene, din trecut.
Fantoma s-a întors spre mine
cu ochi de ocean, cu privire de jar
și timpul s-a oprit,
eu parcă îmbătrânisem cu anii,
parcă inima pompa mai lent, zvâcnind.
O șoaptă:
- Bună, ai venit!
și lumina s-a stins încet
lăsând loc nopții să cadă
peste două inimi cenușii,
a mea și a fantomei mele, mai dragă.
vineri, 6 mai 2016
Cutie neagră
Mi-am închis gândurile întunecate
într-o cutie de lemn,
lucrată cu măiestrie din abanos,
la fel ca ale mele crezăminte crunte.
Iar cutia rece am pus-o ca premiu
într-un carnaval,
un carnaval al umbrelor și al deșertăciunilor.
Mi-am zis că o voi oferi în dar
unei ființe ce-mi va ghici ghicitoarea
căci cutia am ferecat-o cu vene roșii,
iar de acestea am prins ca lacăt
a mea inimă crudă
astfel cutia să fie închisă bine
și gândurile-mi să fie prizoniere mult timp,
poate o eternitate...
Deasupra ei am scrijelit pe lemn a mea întrebare:
”Ce totuși mai trăiește când suflul iar dispare?”
Și bucuroasă că nimeni nu-mi va descoperi răspunsul,
mi-am așezat trupul lângă cutie și am adormit.
Am dormit un veac întreg sau doar două secunde,
nu știu căci nu am simțit nimic.
Dar somnul mi-a fost tulburat de o ființă,
tânără făptură cu ochi de ocean și obraji de soare.
Mi-a spus că dorește a-mi răspunde la-ntrebare.
Eu doar am râs, n-am spus nimic,
știind că acel tânăr liniștit nu-mi va ghici, nu va găsi
răspunsul la a mea ghicitoare nefericită.
- Ce crezi că este? i-am șoptit,
scoțând pe față-un zâmbet încruntat,
el mi-a zâmbit la rândul său și parcă simt
cum lumea s-a cutremurat.
- O inimă! el mi-a răspund încet
și totu-n jur s-a clătinat cu mine deodată.
El a ghicit al meu răspuns și-acum cutia neagră
îi aparține numai lui, asemenea inimii ca lacăt.
Am luat-o ușor de pe raft cu mâini tremurânde
și i-am întins-o drept ca dar, așa cum am promis.
El a primit-o bucuros, grăbit să o deschidă,
căci inima ce o ținea închisă
s-a transformat acum într-o bucată din a sa
și stă pitită în al său piept cald și liniștit.
Și a deschis-o în final, cutia ruginită
și iată că din ea se văd ușoare umbre cenușii.
El o privește încruntat și parcă înțelege,
zâmbește iar și iară că a transformat
acele umbre negre în albi și galbeni fluturi.
Eu am rămas să îl privesc cu trupu-nmărmurit
de-a sa minunea ce-a făcut cu gându-mi ofilit.
Toți fluturii s-au adunat de-asupra-mi ca în ceată
și toți ușor au dispărut în mintea-mi cea înceată.
Mi-a dat blestemul înapoi, crezând că face bine,
dar ochiul meu s-a tulburat când a-ntâlnit a sa privire.
Oceanele au devenit ape învolburate
din care parcă ar ieși fulgere otrăvitoare.
Eu l-am privit neputincioasă cum trupul și-l îndepărtează
cu tot cu inimă și-a mea cutie tot mai neagră.
Am rămas pironită pe scaunul de lemn,
cu gândul luând-o razna în capul greu,
simt gândurile scurgându-se prin ochi
și ca sunete ieșindu-mi printre buzele uscate.
Dar visul meu nefericit s-a terminat când vântul
mi-a mângâiat obrajii și gura-ntredeschisă.
M-am ridicat și mi-am privit cutia prețuită
ce gândul încă îmi păstra, cu inima pecetluită.
Ființa ce mi-a oferit, în vis, a mea conștiință
nu mai era căci dispăruse, luând cu ea teama
și neliniștea mea nemăsurată.
Am ridicat cutia de pe raft
și iar mi-a zis că nu e bine să o las
ca premiu pentru orișicine;
am prins-o bine sub un braț și am luat-o cu mine
să o nu o pierd, să o păzesc, căci mi-e comoară vie,
mi-e și blestem și fericire, dar totuși o păstrez cu mine
să-mi fie inspirație divină, peste ani lumină,
sub a inimii curată stăpânire.
într-o cutie de lemn,
lucrată cu măiestrie din abanos,
la fel ca ale mele crezăminte crunte.
Iar cutia rece am pus-o ca premiu
într-un carnaval,
un carnaval al umbrelor și al deșertăciunilor.
Mi-am zis că o voi oferi în dar
unei ființe ce-mi va ghici ghicitoarea
căci cutia am ferecat-o cu vene roșii,
iar de acestea am prins ca lacăt
a mea inimă crudă
astfel cutia să fie închisă bine
și gândurile-mi să fie prizoniere mult timp,
poate o eternitate...
Deasupra ei am scrijelit pe lemn a mea întrebare:
”Ce totuși mai trăiește când suflul iar dispare?”
Și bucuroasă că nimeni nu-mi va descoperi răspunsul,
mi-am așezat trupul lângă cutie și am adormit.
Am dormit un veac întreg sau doar două secunde,
nu știu căci nu am simțit nimic.
Dar somnul mi-a fost tulburat de o ființă,
tânără făptură cu ochi de ocean și obraji de soare.
Mi-a spus că dorește a-mi răspunde la-ntrebare.
Eu doar am râs, n-am spus nimic,
știind că acel tânăr liniștit nu-mi va ghici, nu va găsi
răspunsul la a mea ghicitoare nefericită.
- Ce crezi că este? i-am șoptit,
scoțând pe față-un zâmbet încruntat,
el mi-a zâmbit la rândul său și parcă simt
cum lumea s-a cutremurat.
- O inimă! el mi-a răspund încet
și totu-n jur s-a clătinat cu mine deodată.
El a ghicit al meu răspuns și-acum cutia neagră
îi aparține numai lui, asemenea inimii ca lacăt.
Am luat-o ușor de pe raft cu mâini tremurânde
și i-am întins-o drept ca dar, așa cum am promis.
El a primit-o bucuros, grăbit să o deschidă,
căci inima ce o ținea închisă
s-a transformat acum într-o bucată din a sa
și stă pitită în al său piept cald și liniștit.
Și a deschis-o în final, cutia ruginită
și iată că din ea se văd ușoare umbre cenușii.
El o privește încruntat și parcă înțelege,
zâmbește iar și iară că a transformat
acele umbre negre în albi și galbeni fluturi.
Eu am rămas să îl privesc cu trupu-nmărmurit
de-a sa minunea ce-a făcut cu gându-mi ofilit.
Toți fluturii s-au adunat de-asupra-mi ca în ceată
și toți ușor au dispărut în mintea-mi cea înceată.
Mi-a dat blestemul înapoi, crezând că face bine,
dar ochiul meu s-a tulburat când a-ntâlnit a sa privire.
Oceanele au devenit ape învolburate
din care parcă ar ieși fulgere otrăvitoare.
Eu l-am privit neputincioasă cum trupul și-l îndepărtează
cu tot cu inimă și-a mea cutie tot mai neagră.
Am rămas pironită pe scaunul de lemn,
cu gândul luând-o razna în capul greu,
simt gândurile scurgându-se prin ochi
și ca sunete ieșindu-mi printre buzele uscate.
Dar visul meu nefericit s-a terminat când vântul
mi-a mângâiat obrajii și gura-ntredeschisă.
M-am ridicat și mi-am privit cutia prețuită
ce gândul încă îmi păstra, cu inima pecetluită.
Ființa ce mi-a oferit, în vis, a mea conștiință
nu mai era căci dispăruse, luând cu ea teama
și neliniștea mea nemăsurată.
Am ridicat cutia de pe raft
și iar mi-a zis că nu e bine să o las
ca premiu pentru orișicine;
am prins-o bine sub un braț și am luat-o cu mine
să o nu o pierd, să o păzesc, căci mi-e comoară vie,
mi-e și blestem și fericire, dar totuși o păstrez cu mine
să-mi fie inspirație divină, peste ani lumină,
sub a inimii curată stăpânire.
sâmbătă, 30 aprilie 2016
Pecete
Jugul stelelor mi-a îmblânzit gândirea
ce luase drumul nebuniei senile,
iar greutatea lui mi-a liniștit trupul,
sălbatică trestie ce se leagănă cu putere
când vântul adie,
când ploaia cade.
Luna mi s-a așezat în frunte,
ca far ce să-mi lumineze cale spre zi,
spre ceva nou, bun,
căci întunericul nopții este de nepătruns
și eu nu mai pot a merge,
nu-l mai pot străbate
când aerul devine greu de obținut.
Două stele mi le-am așezat pe ochi,
calmante dulci pentru ochii obosiți,
pentru privirea încețoșată.
Zăresc doar lumini obscure și nimic mai mult,
lumini ce desenează contururi vii,
imagini neclare ale unor ființe
ce se înclină agale,
când spre stânga, când spre dreapta,
ca un pendul al unui ceas ce bate alert,
vestind că timpul trece ca o săgeată.
Eu îmi împart bucata de fericire cu universul,
căci el mi-a devenit parte din trup.
Luna a fost absorbită de gândul meu șchiop,
iar jugul stelelor palide
mi-a devenit șirag neprețuit de perle
în care fiecare mărgea
poartă pecetea inimii mele reînnoite.
ce luase drumul nebuniei senile,
iar greutatea lui mi-a liniștit trupul,
sălbatică trestie ce se leagănă cu putere
când vântul adie,
când ploaia cade.
Luna mi s-a așezat în frunte,
ca far ce să-mi lumineze cale spre zi,
spre ceva nou, bun,
căci întunericul nopții este de nepătruns
și eu nu mai pot a merge,
nu-l mai pot străbate
când aerul devine greu de obținut.
Două stele mi le-am așezat pe ochi,
calmante dulci pentru ochii obosiți,
pentru privirea încețoșată.
Zăresc doar lumini obscure și nimic mai mult,
lumini ce desenează contururi vii,
imagini neclare ale unor ființe
ce se înclină agale,
când spre stânga, când spre dreapta,
ca un pendul al unui ceas ce bate alert,
vestind că timpul trece ca o săgeată.
Eu îmi împart bucata de fericire cu universul,
căci el mi-a devenit parte din trup.
Luna a fost absorbită de gândul meu șchiop,
iar jugul stelelor palide
mi-a devenit șirag neprețuit de perle
în care fiecare mărgea
poartă pecetea inimii mele reînnoite.
vineri, 29 aprilie 2016
Condei și călimară
Privirea-mi zboară prin camera obscură,
spre biroul gol și dur
ce este martor al harului meu.
Nu am nimic, dar totuși am totul,
condeiu-mi este forța toată,
iar călimara-i dătător de viață.
A mai rămas doar foaia albă,
sinistru loc unde gânduri dansează
într-o horă despre viață, despre moarte,
cu pași alerți, creând magie.
Mâna ce scrie e plăpândă
și gândul șchiop și orb,
mai zămislește fragede speranțe
prin versuri calme ce cu greu le port.
Condeiu-i magic, călimara vie
și împreună ard fâșiile de dor
și cu iuțenie și măiestrie,
transformă dorul în ogor.
Iar în ogorul negricios
sădesc speranțele din vise,
ale vieții magice semințe,
le îngrijesc, ca din nămol
să iasă fragede și calde versuri.
Eu doar culeg, alene și cu grijă
acele roade de mister
și iau condeiul pe hârtie,
pictând un vers în negru-roș.
Ogorul nu mi-e altceva decât ființa,
iar brazdele mi-s șanțuri din inimă,
semințele mi-s gândurile bine,
sădite pentru mine, pentru tine.
Din rodul lor se-nalță crezământul
și falnic gândul cel hain,
din suflet pentru suferință,
alene versuri despre chin.
Eu-s rob pentru a mea gândire,
iar inima e șezământ
pentru trăiri și pentru doruri pline,
culese din grădini de fericiri.
Mi-e însăși trupul călimara,
acel de viață dătător,
nu dătător de viață pentru tine,
ci pentru vers măgulitor.
Condeiul fraged mi-e gândirea,
doar foaia nu s-a transformat,
doar ea mi-e martoră, minune,
de lacrimile ce le-am dat.
spre biroul gol și dur
ce este martor al harului meu.
Nu am nimic, dar totuși am totul,
condeiu-mi este forța toată,
iar călimara-i dătător de viață.
A mai rămas doar foaia albă,
sinistru loc unde gânduri dansează
într-o horă despre viață, despre moarte,
cu pași alerți, creând magie.
Mâna ce scrie e plăpândă
și gândul șchiop și orb,
mai zămislește fragede speranțe
prin versuri calme ce cu greu le port.
Condeiu-i magic, călimara vie
și împreună ard fâșiile de dor
și cu iuțenie și măiestrie,
transformă dorul în ogor.
Iar în ogorul negricios
sădesc speranțele din vise,
ale vieții magice semințe,
le îngrijesc, ca din nămol
să iasă fragede și calde versuri.
Eu doar culeg, alene și cu grijă
acele roade de mister
și iau condeiul pe hârtie,
pictând un vers în negru-roș.
Ogorul nu mi-e altceva decât ființa,
iar brazdele mi-s șanțuri din inimă,
semințele mi-s gândurile bine,
sădite pentru mine, pentru tine.
Din rodul lor se-nalță crezământul
și falnic gândul cel hain,
din suflet pentru suferință,
alene versuri despre chin.
Eu-s rob pentru a mea gândire,
iar inima e șezământ
pentru trăiri și pentru doruri pline,
culese din grădini de fericiri.
Mi-e însăși trupul călimara,
acel de viață dătător,
nu dătător de viață pentru tine,
ci pentru vers măgulitor.
Condeiul fraged mi-e gândirea,
doar foaia nu s-a transformat,
doar ea mi-e martoră, minune,
de lacrimile ce le-am dat.
miercuri, 27 aprilie 2016
Pași pe nisip
Valuri de gânduri
îmi inundă privirea rece.
Glasul tău nu mai cântă,
s-a spart în mii de bucăți
când s-a lovit de stâncile dure,
de dunele sure de nisip...
Se mai aud doar pescărușii,
strigând, urlând...
Te-am pierdut în mare,
cu inima pe jumătate uscată
și gândul, rece,
zburând printre norii negrii.
E pustiu, pustiu ud
cu miros de alge putrede,
e un pustiu ce doare,
mă doare pe mine că nu te am pe tine,
pe tine că nu mă mai vezi...
Eu m-am pierdut
pe plaja tristă, printre scoici
și firele de nisip,
ele mi-au devenit casă, iubit,
marea mi-a devenit mamă...
Încă te mai strig
și îmi împart glasul
pe adierea vântului surd și rece,
dar inima nu te mai simte,
ochii nu te mai caută...
A mai rămas doar mâna
să pipăie nisipul ud
și să-și amintească de tine
și răceala ta molipsitoare
ce se desprinde acum
doar din câțiva pași pe nisip,
rămași mărturie a ființei tale
de mult pierdută..
îmi inundă privirea rece.
Glasul tău nu mai cântă,
s-a spart în mii de bucăți
când s-a lovit de stâncile dure,
de dunele sure de nisip...
Se mai aud doar pescărușii,
strigând, urlând...
Te-am pierdut în mare,
cu inima pe jumătate uscată
și gândul, rece,
zburând printre norii negrii.
E pustiu, pustiu ud
cu miros de alge putrede,
e un pustiu ce doare,
mă doare pe mine că nu te am pe tine,
pe tine că nu mă mai vezi...
Eu m-am pierdut
pe plaja tristă, printre scoici
și firele de nisip,
ele mi-au devenit casă, iubit,
marea mi-a devenit mamă...
Încă te mai strig
și îmi împart glasul
pe adierea vântului surd și rece,
dar inima nu te mai simte,
ochii nu te mai caută...
A mai rămas doar mâna
să pipăie nisipul ud
și să-și amintească de tine
și răceala ta molipsitoare
ce se desprinde acum
doar din câțiva pași pe nisip,
rămași mărturie a ființei tale
de mult pierdută..
Casă pentru suflet
Am încercat cu ardoare
să-mi rearanjez piesele vieții,
dar sunt multe
și formele lor ciudate
dau impresia unui puzzle vechi,
uzat de timp și lacrimi...
Încă nu-mi găsesc locul
în viața mea sau în alta,
am rămas același călător singuratic,
același fluture obosit
ce-și caută casă într-o floare,
dar floarea nu e,
aripile mă dor...
Mai aștept să treacă primăveri,
să înverzească iarba,
frunze să se usuce toamna.
Poate atunci, în întuneric
îmi voi găsi lumina
și o voi numi ”casă”,
o casă pentru suflet,
lăcaș sfânt pentru inimă...
Poate atunci piesele vieții
se vor uni armonios
într-o imagine caldă și veselă
în care eu, cu ochii zâmbind,
voi sta în mijloc,
înconjurată de florile ce-mi aparțin...
să-mi rearanjez piesele vieții,
dar sunt multe
și formele lor ciudate
dau impresia unui puzzle vechi,
uzat de timp și lacrimi...
Încă nu-mi găsesc locul
în viața mea sau în alta,
am rămas același călător singuratic,
același fluture obosit
ce-și caută casă într-o floare,
dar floarea nu e,
aripile mă dor...
Mai aștept să treacă primăveri,
să înverzească iarba,
frunze să se usuce toamna.
Poate atunci, în întuneric
îmi voi găsi lumina
și o voi numi ”casă”,
o casă pentru suflet,
lăcaș sfânt pentru inimă...
Poate atunci piesele vieții
se vor uni armonios
într-o imagine caldă și veselă
în care eu, cu ochii zâmbind,
voi sta în mijloc,
înconjurată de florile ce-mi aparțin...
marți, 26 aprilie 2016
Alb și violet
Îmi simt trupul greu ca o piatră,
greu fără brațele tale
și reci fără inima ta...
Pielea are cicatricile ultimei iubiri,
pictate cu măiestrie,
în culori de violet și alb, cu sidef,
pe un trup ruginit,
victimă a timpului surd.
Parcă nu mă cunosc,
inima nu mai bate la fel,
pare mai înceată,
mai înceată că te-a pierdut,
mai înceată că nu simte
bătaia inimii tale...
Am început să te caut
printre paginile unei cărți vechi,
într-o imagine rece
cu un băiat și o fată...
Doar zâmbete crude răsar dintre foi,
ochi calzi în nuanțe de gri și negru,
o fericire trecută,
pierdută în negura timpului hain...
doar amintirea unui întreg
format din două inimi plăpânde
ce s-au pierdut una pe cealaltă
printre ani și nori...
greu fără brațele tale
și reci fără inima ta...
Pielea are cicatricile ultimei iubiri,
pictate cu măiestrie,
în culori de violet și alb, cu sidef,
pe un trup ruginit,
victimă a timpului surd.
Parcă nu mă cunosc,
inima nu mai bate la fel,
pare mai înceată,
mai înceată că te-a pierdut,
mai înceată că nu simte
bătaia inimii tale...
Am început să te caut
printre paginile unei cărți vechi,
într-o imagine rece
cu un băiat și o fată...
Doar zâmbete crude răsar dintre foi,
ochi calzi în nuanțe de gri și negru,
o fericire trecută,
pierdută în negura timpului hain...
doar amintirea unui întreg
format din două inimi plăpânde
ce s-au pierdut una pe cealaltă
printre ani și nori...
luni, 25 aprilie 2016
Praf de lună
Mi-am îngropat inima departe
și am acoperit-o, ușor,
cu praf, acolo pe lună,
să o mențină vie încă o viață,
să îi curețe craterele sângerânde
ce au fost create de lume.
Eu am rămas cu trupul pe pământ
și o privesc de aici, de jos,
așteptând să o simt din nou bine,
să-i simt bătăile crude
prin trupul ostenit și greoi,
la fel ca altădată...
Se simte doar gol,
un gol profund în întuneric.
Doar sângele ce zvâcnește în vene
îmi mai amintește că trăiesc,
pentru că inima nu mai e.
Acum se odihnește în praf de lună,
iar mie mi-a lăsat în piept
doar un abis rece înconjurat de ramuri,
ramuri roșii,
pulsând puternic sângele
spre locul unde cândva
se odihnea soarele trupului meu.
Acum, când soarele a apus pe lună,
au rămas doar stelele, palide
să-și plângă și ele peste lume praful sidefat,
au rămas să formeze corolă
peste trupul meu spongios,
îmbibat în sângele fără casă...
și am acoperit-o, ușor,
cu praf, acolo pe lună,
să o mențină vie încă o viață,
să îi curețe craterele sângerânde
ce au fost create de lume.
Eu am rămas cu trupul pe pământ
și o privesc de aici, de jos,
așteptând să o simt din nou bine,
să-i simt bătăile crude
prin trupul ostenit și greoi,
la fel ca altădată...
Se simte doar gol,
un gol profund în întuneric.
Doar sângele ce zvâcnește în vene
îmi mai amintește că trăiesc,
pentru că inima nu mai e.
Acum se odihnește în praf de lună,
iar mie mi-a lăsat în piept
doar un abis rece înconjurat de ramuri,
ramuri roșii,
pulsând puternic sângele
spre locul unde cândva
se odihnea soarele trupului meu.
Acum, când soarele a apus pe lună,
au rămas doar stelele, palide
să-și plângă și ele peste lume praful sidefat,
au rămas să formeze corolă
peste trupul meu spongios,
îmbibat în sângele fără casă...
vineri, 22 aprilie 2016
Șoaptă
O șoaptă vagă mai răsună, alene,
în mintea-mi claustrată...
doar un cuvânt, neprețuit,
rămas ca o prefață din glasul crud
ce s-a stins în întunericul timpului...
Acum se mistuie-n lumina pură,
transformându-se în praf de stele.
Rămâne doar o frunză-n vânt
ce dăinuie peste furtuni de vise
și de amintiri...
Îmi ajunge mie în palme,
devenind un hrisov al meu
în care rămân scrise, din agonie,
cuvinte neprețuite de la străbuni,
moștenire pentru suflete arse...
Șoapta devine mai înceată, în minte,
pe măsură ce lumina devine orbitoare,
șoapta e arsă de soare,
asemenea inimii mele, sărmana,
arsă de timp, de oameni...
Rămâne un fir de aur moale,
alinare pentru cântecul sufletului,
cântec ce coase cu măiestria unui meșter
șanțurile inimii rănite...
joi, 14 aprilie 2016
Reanimare
Am plămădit din firele sufletului crud
O țesătură fină ce să-mi acopere trupul,
Dar din neatenția gândului profund,
Mi-am acoperit cu nepăsare doar chipul.
Restul ființei s-a preschimbat în gheață,
Iar cuvintele au devenit licăr de speranță,
Gândul mi-a rămas ascuns printr-o ceață
Amintind de un cânt în totală discrepanță.
Mi-am așezat mâinile unde-mi să inima,
Dorind să-i mai aud bătăile de gheață,
Dar nu se mai aud și dorind a o reanima,
Am așezat pe ea țesătura blândă de pe față.
Și am simțit cum în mine se naște pe dată
Un zbucium de ape în culori înstrăinate,
Apă ce călătorește cu greu prin albie ciudată
Aducându-mi în corp a vieții căldură minunată.
O țesătură fină ce să-mi acopere trupul,
Dar din neatenția gândului profund,
Mi-am acoperit cu nepăsare doar chipul.
Restul ființei s-a preschimbat în gheață,
Iar cuvintele au devenit licăr de speranță,
Gândul mi-a rămas ascuns printr-o ceață
Amintind de un cânt în totală discrepanță.
Mi-am așezat mâinile unde-mi să inima,
Dorind să-i mai aud bătăile de gheață,
Dar nu se mai aud și dorind a o reanima,
Am așezat pe ea țesătura blândă de pe față.
Și am simțit cum în mine se naște pe dată
Un zbucium de ape în culori înstrăinate,
Apă ce călătorește cu greu prin albie ciudată
Aducându-mi în corp a vieții căldură minunată.
marți, 12 aprilie 2016
Fantomă a mea...
Îmi privesc iubirea cum urlă,
iar din plămâni expiră aer necurat...
au rămas doar oasele
din ceea ce numeam cândva dragoste...
Mi s-a uscat sufletul în așteptarea
ca ea, sărmana,
să revină la viață ca altădată.
Oase, oase reci și nimic mai mult,
o fantomă a ceea ce a fost,
fantomă a mea
și a ceea ce eu am fost, împreună cu ea.
E o răceală cruntă peste tot,
în casă, pe străzi și în mine...
ea îmi surâde trist din geamul fumuriu
amintind de o imagine veche
cu ea, cu mine, cu noi...
Imagine sfârtecată. cu păcat,
când ai plecat, când ea s-a stins,
rămânând oasele...
Acum simt că o pierd,
simt că se îndepărtează spre nori,
Iar oasele devin cenușă.. Cenușa devine vânt.
Îmi ia sufletul rupt cu ea
și eu rămân aici, pustiită,
purtând pe umeri povara
unei vieți sfârșite
și cu greu, cicatricile din inimă,
așezate în formă de stea,
așa cum ești tu acum...
un astru palid
ce apare în serile fără lună.
iar din plămâni expiră aer necurat...
au rămas doar oasele
din ceea ce numeam cândva dragoste...
Mi s-a uscat sufletul în așteptarea
ca ea, sărmana,
să revină la viață ca altădată.
Oase, oase reci și nimic mai mult,
o fantomă a ceea ce a fost,
fantomă a mea
și a ceea ce eu am fost, împreună cu ea.
E o răceală cruntă peste tot,
în casă, pe străzi și în mine...
ea îmi surâde trist din geamul fumuriu
amintind de o imagine veche
cu ea, cu mine, cu noi...
Imagine sfârtecată. cu păcat,
când ai plecat, când ea s-a stins,
rămânând oasele...
Acum simt că o pierd,
simt că se îndepărtează spre nori,
Iar oasele devin cenușă.. Cenușa devine vânt.
Îmi ia sufletul rupt cu ea
și eu rămân aici, pustiită,
purtând pe umeri povara
unei vieți sfârșite
și cu greu, cicatricile din inimă,
așezate în formă de stea,
așa cum ești tu acum...
un astru palid
ce apare în serile fără lună.
duminică, 10 aprilie 2016
Aceeași slovă
Mă pierd prin timpul fugitiv
încercând să ajung la tine,
să-ți cunosc fericirea sau tristețea,
să-ți ating inima, cu degetele tremurânde.
Mă vei vedea atunci?
Mi-aș dori să știu de tine, de suflet,
să îți văd zâmbetul în calmele dimineții
și ochii sclipind, în serile de vară,
la fel ca infinitele stele...
Mi-ai liniști teama?
Aș vrea să mă stângi la piept
și să-mi adăpostești inima rece
lângă bătaia caldă a inimii tale,
departe de înghețul din mine...
încercând să ajung la tine,
să-ți cunosc fericirea sau tristețea,
să-ți ating inima, cu degetele tremurânde.
Mă vei vedea atunci?
Mi-aș dori să știu de tine, de suflet,
să îți văd zâmbetul în calmele dimineții
și ochii sclipind, în serile de vară,
la fel ca infinitele stele...
Mi-ai liniști teama?
Aș vrea să mă stângi la piept
și să-mi adăpostești inima rece
lângă bătaia caldă a inimii tale,
departe de înghețul din mine...
vineri, 8 aprilie 2016
Simt pentru că nu simt...
Simt nevoia să iubesc lumea
în căutarea mea spre tine,
să iubesc aerul ce îl respir
pentru că el
mă menține în viață
când tu ești de negăsit.
Simt nevoia să mă iubesc pe mine,
căci mă simt singură și rece,
tu ești ascuns poate în alt suflet acum,
iar eu, aici,
încerc să îmi adun bucățile inimii
și să le cos cu fir de dor, la loc.
Simt nevoia să iubesc mai mult,
cu fiecare zi petrecută în singurătate
și să număr grăbită clipele reci
până vei ajunge,
până când te voi găsi lângă mine,
de mână, într-o seară caldă de vară.
în căutarea mea spre tine,
să iubesc aerul ce îl respir
pentru că el
mă menține în viață
când tu ești de negăsit.
Simt nevoia să mă iubesc pe mine,
căci mă simt singură și rece,
tu ești ascuns poate în alt suflet acum,
iar eu, aici,
încerc să îmi adun bucățile inimii
și să le cos cu fir de dor, la loc.
Simt nevoia să iubesc mai mult,
cu fiecare zi petrecută în singurătate
și să număr grăbită clipele reci
până vei ajunge,
până când te voi găsi lângă mine,
de mână, într-o seară caldă de vară.
sâmbătă, 2 aprilie 2016
Plămădire
Am încercat să îmi scriu gândurile
pe filele unei cărți umbrite de timp,
dar greutatea lor, rece,
le-a sfărâmat într-o clipă...
au rămas doar fâșii mici,
martore ale durerii, ale fricii,
rămășițe pătate cu sânge negru, scurs
din sufletul posac.
Am încercat să îmi îngrop fericirea,
ca pe o comoară neprețuită,
în brazda caldă a inimii,
în pământul roșu al venelor slabe,
dar fericirea nu mai este, s-a evaporat
în aerul sufocant al cerului,
transformându-se în nimic.
Am încercat să te caut pe tine
printre norii văzduhului necuprins,
dar vraja ta e de negăsit,
imaginea ta dăinuie într-o ramă veche,
agățată de peretele coșcovit al minții,
doar imagine...
și frânturi din glas
ce îmi sunt cântec chinuitor,
în serile singure, când luna dispare în zare.
Și am avut impresia că te-am găsit,
așezat cu picioarele pe un nor,
un înger cu aripile frânte de zbor,
dar ființa ta s-a cutremurat foarte tare
și nu a mai rămas nimic, doar o pană neagră
ce agale plutea spre pământul tare,
spre țărâna plămădirii sale inițiale.
pe filele unei cărți umbrite de timp,
dar greutatea lor, rece,
le-a sfărâmat într-o clipă...
au rămas doar fâșii mici,
martore ale durerii, ale fricii,
rămășițe pătate cu sânge negru, scurs
din sufletul posac.
Am încercat să îmi îngrop fericirea,
ca pe o comoară neprețuită,
în brazda caldă a inimii,
în pământul roșu al venelor slabe,
dar fericirea nu mai este, s-a evaporat
în aerul sufocant al cerului,
transformându-se în nimic.
Am încercat să te caut pe tine
printre norii văzduhului necuprins,
dar vraja ta e de negăsit,
imaginea ta dăinuie într-o ramă veche,
agățată de peretele coșcovit al minții,
doar imagine...
și frânturi din glas
ce îmi sunt cântec chinuitor,
în serile singure, când luna dispare în zare.
Și am avut impresia că te-am găsit,
așezat cu picioarele pe un nor,
un înger cu aripile frânte de zbor,
dar ființa ta s-a cutremurat foarte tare
și nu a mai rămas nimic, doar o pană neagră
ce agale plutea spre pământul tare,
spre țărâna plămădirii sale inițiale.
vineri, 1 aprilie 2016
Poveste
Cu-a fost odat-au început
Povești și basme-o mie,
Așa a început cândva
Și-a noastră fantezie.
A fost un vid nefericit,
Sădit din minte crudă,
A fost un vis necunoscut,
Cu doi copii și-o lună.
Sub un stejar înmiresmat
Sta liniștit-o fată,
Cu chip de înger diafan
Și-n mână ține-o carte.
Ea capul greu și-l rezemă
De trunchiul dur și rece,
Iar ochii ei de catifea
Se-nchiseră-n ferestre.
În visul ei se arătă,
Pe culmile de dealuri,
Un călăreț misterios
Ce înfrunta-un balaur.
Ostatică a fiarei reci,
Tânăra fată speră
Că prințul falnic din povești
Va căuta s-o scape.
Tânărul crai cu ochi de jar,
Se năpusti spre fiară
Și din curaj și forță mare
O nimici pe dată.
Când tânăra se ridică
Și mai privi spre tânăr,
În suflet i se deșteptă
Un cald fior de teamă.
Cum ea abia de reușea
Să-i deslușească fața,
Înaintă spre micul deal
Ca să-și cunoască soarta.
- O, tânăr crai, din locul tău,
Purcede tu spre mine,
Să te cunosc la chip și port,
Să stai puțin cu mine.
L-auzul șoaptelor de dor
Și-a glasului de înger,
Tânărul crai descălecă
Și merse în întâmpin.
- Tu, brav soldat din alt tărâm,
Vino de stai cu mine
Și spune-mi tu cu crezământ
De mă-ndrăgești pe mine?
Să-mi spui acum de mai rămâi
O clipă lângă mine
Să nu mai simt singurătate
Și remușcări o mie.
Tânărul crai se lumină
Și ochii-i scânteiară
De tânără se-apropie
Și îi șopti de grabă.
- Să nu te temi, înger frumos
Căci eu te iau cu mine
Să-mi fii tu soare-n asfințit
Și florile de pe câmpie.
Să-mi fii regină în regat,
Tu, zână prea frumoasă,
Iar eu să îți fiu protector
În noaptea-ntunecată.
Tânăra mult se bucură,
Iar fața-i deveni rozie,
De tânăr se apropie
Și îi zâmbi zglobie.
- Tu ești frumos, mărite crai,
La fel ca zorile de dimineață,
Dar eu de merg cu tine-acum
Nu voi mai ști de mine niciodată.
Îmi ești străin, deși te știu
Că ești ieșit din vis ferice,
Dar cale ta e-ndepărtată
Și eu-s aici pentru vecie.
Eu sunt legată de copaci
Și florile de pe câmpie,
Dar tu ești liber și bogat
De graiuri și sălbăticie.
Tânărul crai se întristă
Și ochii-i se schimbară,
Iar glasul lui cel cristalin
Se sparse lin în seară.
Tristețea lui se răspândi,
Mai iute peste ape,
Iar cerul tot se înnegri,
Cu tunete și fulgere ciudate.
În jurul lor se năruia
Pământul sub picioare,
Când ploaia-ncepe a cădea
Și tânărul subit dispare.
Fata din vis se deșteptă,
Privind din nou pe culme
Unde un tânăr aștepta
Ca ea să vină, iute.
Fata se mai cutremură
O dată pentru vise,
Apoi ușor se ridică
Și pas spre culme prinse.
Și când la tânăr a ajuns,
Pe calul lui se suie,
Îl prinde greu de brâul strâns
Și din rărunchi suspină.
Și în amurgul liniștit,
Pornesc spre depărtare
Doi tineri calmi și liniștiți,
Zâmbind, mergând călare.
Povești și basme-o mie,
Așa a început cândva
Și-a noastră fantezie.
A fost un vid nefericit,
Sădit din minte crudă,
A fost un vis necunoscut,
Cu doi copii și-o lună.
Sub un stejar înmiresmat
Sta liniștit-o fată,
Cu chip de înger diafan
Și-n mână ține-o carte.
Ea capul greu și-l rezemă
De trunchiul dur și rece,
Iar ochii ei de catifea
Se-nchiseră-n ferestre.
În visul ei se arătă,
Pe culmile de dealuri,
Un călăreț misterios
Ce înfrunta-un balaur.
Ostatică a fiarei reci,
Tânăra fată speră
Că prințul falnic din povești
Va căuta s-o scape.
Tânărul crai cu ochi de jar,
Se năpusti spre fiară
Și din curaj și forță mare
O nimici pe dată.
Când tânăra se ridică
Și mai privi spre tânăr,
În suflet i se deșteptă
Un cald fior de teamă.
Cum ea abia de reușea
Să-i deslușească fața,
Înaintă spre micul deal
Ca să-și cunoască soarta.
- O, tânăr crai, din locul tău,
Purcede tu spre mine,
Să te cunosc la chip și port,
Să stai puțin cu mine.
L-auzul șoaptelor de dor
Și-a glasului de înger,
Tânărul crai descălecă
Și merse în întâmpin.
- Tu, brav soldat din alt tărâm,
Vino de stai cu mine
Și spune-mi tu cu crezământ
De mă-ndrăgești pe mine?
Să-mi spui acum de mai rămâi
O clipă lângă mine
Să nu mai simt singurătate
Și remușcări o mie.
Tânărul crai se lumină
Și ochii-i scânteiară
De tânără se-apropie
Și îi șopti de grabă.
- Să nu te temi, înger frumos
Căci eu te iau cu mine
Să-mi fii tu soare-n asfințit
Și florile de pe câmpie.
Să-mi fii regină în regat,
Tu, zână prea frumoasă,
Iar eu să îți fiu protector
În noaptea-ntunecată.
Tânăra mult se bucură,
Iar fața-i deveni rozie,
De tânăr se apropie
Și îi zâmbi zglobie.
- Tu ești frumos, mărite crai,
La fel ca zorile de dimineață,
Dar eu de merg cu tine-acum
Nu voi mai ști de mine niciodată.
Îmi ești străin, deși te știu
Că ești ieșit din vis ferice,
Dar cale ta e-ndepărtată
Și eu-s aici pentru vecie.
Eu sunt legată de copaci
Și florile de pe câmpie,
Dar tu ești liber și bogat
De graiuri și sălbăticie.
Tânărul crai se întristă
Și ochii-i se schimbară,
Iar glasul lui cel cristalin
Se sparse lin în seară.
Tristețea lui se răspândi,
Mai iute peste ape,
Iar cerul tot se înnegri,
Cu tunete și fulgere ciudate.
În jurul lor se năruia
Pământul sub picioare,
Când ploaia-ncepe a cădea
Și tânărul subit dispare.
Fata din vis se deșteptă,
Privind din nou pe culme
Unde un tânăr aștepta
Ca ea să vină, iute.
Fata se mai cutremură
O dată pentru vise,
Apoi ușor se ridică
Și pas spre culme prinse.
Și când la tânăr a ajuns,
Pe calul lui se suie,
Îl prinde greu de brâul strâns
Și din rărunchi suspină.
Și în amurgul liniștit,
Pornesc spre depărtare
Doi tineri calmi și liniștiți,
Zâmbind, mergând călare.
sâmbătă, 26 martie 2016
Cubul uman
Nu am văzut niciodată în oameni prieteni. Am avut destule neplăceri încât să îmi dau seama că nu toți merită statutul de om, de ființă ce cugetă. Adevărul este că mulți nu cugetă, poate nu intenționat, dar nu o fac. Nu toți merită să te zbați pentru ei, să le vrei binele, să îi vrei aproape, pentru că multora nu le pasă, mulți nu simt.
Am ajuns la concluzia că mulți nu gândesc, nu cântăresc vorbele și faptele pe care le săvârșesc, dar niciodată nu am înțeles de ce. Încă nu înțeleg ideea de a face ceva necugetat, doar pentru a aduce neplăcere altei persoane. Ce rezolvi făcând asta? Ești mai fericit? Nu prea cred. Din toate acestea te alegi cu un singur lucru : degradare. Și prin degradare nu mă refer la exterior, ci la partea ce contează cu adevărat, interiorul, sufletul. Factorul care produce această degradare, de cele mai multe ori, este invidia. Dar de unde se naște și această invidie? De ce nu pot oamenii să se mulțumească cu puținul sau ajunsul pe care îl au? De ce tânjesc mereu spre mai mult, iar prin acest lucru rănind alte persoane sau chiar pe ei înșiși? Acestea sunt într-adevăr întrebări care nu vor avea un răspuns concret, pentru că firea omului este complexă și nimeni nu va reuși să o descopere în totalitate, să îi afle toate gândurile, toate trăirile.
Nu pot să spun că eu sunt un sfânt și că nu am făcut niciodată nimic rău, că nu am rănit pe nimeni, dar pot să spun că nu am făcut-o cu intenție. Una este să faci ceva din greșeală, neintenționat și alta este să te zbați pentru ca acel rău să iasă "perfect". Deși pare ceva neobișnuit și lipsit de explicație, știu că există astfel de "persoane", aceste... nu găsesc un adjectiv care să le caracterizeze așa că le voi numi ființe, aceste ființe își găsesc fericirea în agonia altora și sunt mândri de "realizările" lor. Mă gândesc că poate toată această răutate și sete de rău este datorată faptului că nu se iubesc cu adevărat pe sine, că nu au încredere în ei și că sunt nesiguri, fapt ce îi determină să îi facă pe cei din jur să se simtă la fel. Astfel, încrederea lor în sine crește prin răul făcut celor din jur. Când spun rău, nu mă refer în deosebi la fapte rele, ci și la cuvinte. Cuvintele uneori sunt arme mai puternice decât cel mai ascuțit cuțit.
Astfel de persoane mi le imaginez la fel ca un cub rubik care nu mai are toate fețele de aceeași culoare. În momentul în care sunt amestecate culorile, cu greu se ajunge la forma inițială. Această schimbare a pozițiilor determină, la fel ca schimbările din viața omului, un dezechilibru și în căutarea restabilirii acestuia, ajungem să ne pierdem pe adevărații "noi". Fiecare culoare are semnificația ei, iar în momentul în care se combină cu altele, totul devine un coșmar viu. Așa este și cu oamenii...
vineri, 25 martie 2016
Fugă
Aș fugi sute de kilometrii în zare,
Doar ca să răspund la a ta chemare.
Aș urca dune mii din deșertul arid,
Doar ca să ajung mâna să-ți cuprind.
Aș înota în ape reci și învolburate,
Doar să-ți culeg amintirile uitate.
Aș zbura printre norii grei de cenușă,
Doar ca să nu ating a vieții cărărușă.
Doar ca să răspund la a ta chemare.
Aș urca dune mii din deșertul arid,
Doar ca să ajung mâna să-ți cuprind.
Aș înota în ape reci și învolburate,
Doar să-ți culeg amintirile uitate.
Aș zbura printre norii grei de cenușă,
Doar ca să nu ating a vieții cărărușă.
Iubesc
Uneori iubesc marea și stelele crude,
Atunci când noaptea se lasă alene peste lume...
Alteori iubesc soarele și toamna ruginie
Și te iubesc pe tine când lumea devine pustie.
Așa m-aș iubi și pe mine dacă nu ai fi tu,
Mi-aș iubi viața și sufletul zglobiu,
Aș fugi prin lanuri de maci și de grâu,
Cu vântul în plete și spice la brâu.
Poate aș învăța ușor graiul mierlei
Și aș povesti cu ea despre odisee,
Așa mi-ar crește din versuri aripă,
Să mă poarte alene spre zonă umbrită.
Atunci când noaptea se lasă alene peste lume...
Alteori iubesc soarele și toamna ruginie
Și te iubesc pe tine când lumea devine pustie.
Așa m-aș iubi și pe mine dacă nu ai fi tu,
Mi-aș iubi viața și sufletul zglobiu,
Aș fugi prin lanuri de maci și de grâu,
Cu vântul în plete și spice la brâu.
Poate aș învăța ușor graiul mierlei
Și aș povesti cu ea despre odisee,
Așa mi-ar crește din versuri aripă,
Să mă poarte alene spre zonă umbrită.
joi, 10 martie 2016
Pasul
A-ți scrie ție, drag străin,
În calme dimineți de primăvară,
E ca a scrie cu durere un destin
Pentru o inimă cu tent-amară.
A căuta un suflet arămiu,
În depărtări pictate cu cerneală,
E ca a transforma un vultur cenușiu
Într-o frumoasă și măiastră sânziană.
A rupe din cereștile minuni,
Când cerul este plin de stele,
E ca atunci când, calme, pe pășuni,
Ființa și cu pasul ți se piere.
marți, 8 martie 2016
Mi-ai fost tu, mamă...
Din carne, os și sânge crud,
Tu m-ai născut pe mine
Și mi-ai dat glas din suflet mut
Și fericirea ta, din tine.
Mi-ai fost tu, mamă, în apus,
Lumină caldă peste noapte,
Iar eu ți-am fost un rod supus,
Ce asculta a tale șoapte.
M-ai legănat și mi-ai cântat
Cu glas duios de violine,
Iar eu pe buze ți-am pictat,
Cu har, mici zâmbete de fericire.
Astăzi îmi ești la fel ca ieri,
Picior puternic, mână dură,
Și-al tău parfum îl port mereu,
Tentă de fragă și de mură.
sâmbătă, 5 martie 2016
A scrie...
A scrie pentru tine e un joc,
Cu doi pioni și două zaruri,
Cu schimb de piese și de loc,
Cu înmânări de flori și de cununi de laur.
A scrie pentru tine e minune
Din suflet șters și inimă-ocărâtă,
Din minte șchioapă și gândire crudă,
Cu dor brodate pe o pânză ruptă.
Suflu
Și totuși
sunt ceea ce nu sunt,
Un trup ce colindă
lumea,
Un suflet pârjolit
de secrete,
De amintiri reci,
abundente.
Am rămas fără suflu
În căutarea mea spre
lume,
Spre hotare neștiute
de mine
Cu oameni pașnici
sau duri.
Am căutat în oameni
adevărul,
Dar am ajuns să
găsesc rău
și
minciuni zidite pe suflete
Orbite de frumusețea
momentului.
Am zăcut zile și
ani întunecați
Printre oameni ca
năluci fade
Și
am găsit frânturi din gânduri
Scrijelite pe
inimile lor uscate.
sâmbătă, 20 februarie 2016
Amintire șchioapă
Încă te mai caut pe fundul mării
Ascuns poate într-o scoică sidefie
Sau poate în picurii ploii
Ce curg alene pe lumea cenușie.
Încă te mai găsesc în sufletul meu,
Desenat cu alb și negru, intens
Și aștept cu nerăbdarea
Să îți văd tabloul expus în infern.
Te mai aud strigând în noapte
Peste agonica bătaie a inimii,
Șoapte uitate de timp,
Scrise cândva pe o foaie curbată.
Încă îmi mai amintesc de noi
Și de glasul inimilor flămânde,
Îmi aduc aminte de tine,
Tu și eu, aceeași amintire zglobie.
Imaginea ta încă rămâne vie
În mintea mea de gânduri pustie.
Ochii tăi încă îmi umblă prin vise,
Cristale cenușii în orbite închise.
Imagini din album vorbesc despre tine,
Cu culori impure pictate, de mine,
Așezate cu dor pe file de carte
Amintiri încuiate în minte șchioapă.
Scriu aceeași poezie în miez de noapte,
Cuvinte spurcate din inimă albă,
Poezie scrisă cu dor și durere,
Două inimi pătate de aceeași scânteie.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)