Într-un început de seară, rece
se aud doar pași,
singuri, răsunând într-o încăperea
uitată de mult de toți...
Sunt pașii mei, spre nimic,
spre lumina de la capătul întunericului
spre o urmă de căldură
ce să-mi încălzească sufletul cuprins de frig.
Sunt doar eu și inima mea,
inima mea ce se zbate să îmi iasă din piept,
să fugă departe... spre nimic.
Parcă simțurile mele se pierd,
nu mai revin la viață
și mintea mea conturează figuri stranii,
cunoscute de suflet,
temute de conștiință,
reci și dureroase, adânci..
Tot ce pot vedea ochii mei acum
sunt stranii gânduri, nepătrunse, seci -
din ființa mea - doar întuneric pătat cu gri uscat.
În aer e un miros de culoare rece
și acest miros mi se imprimă pe piele,
parcă și ea se transformă în acea culoare,
era vineție, acum e gri,
mai târziu poate neagră, poate...
Sufletul strigă spre întuneric după lumină,
după aer și oameni... nimic,
doar întuneric ce miroase a culoare.
