Mă întreb:
oare unde mi-a zburat gândul
când te-am zărit pe stradă?
când te-am zărit pe o bancă
cu ochii pierduți,
cu mâinile împreunate...
Îmi păreai a te ruga,
dar ochii-ți erau pe pământ
și gura, buzele-ți roșii
erau acum vineții ca amurgul.
Îmi păreai a plânge,
dar ochi-ți cu nuanțele verzui
erau uscați de un vânt crunt.
Nu zâmbeai
și eu, eu...
nu te recunoșteam.
Te simțeam ca și cum ai prins rădăcini,
iar banca pe care ședeai trist
ți-a devenit îmbrățișare...
Nu vedeai nimic,
nu mai auzeai glasul meu..
Nici eu nu m-am auzit
când te-am strigat din rărunchi,
din amarul sufletului..
Nu-mi auzeai cuvintele ruginite,
de mult nerostite, prăfuite,
nu-mi auzeai glasul ce scârțaia sumbru
printre buzele cu crăpături blânde.
m-am apropiat și ți-am atins mâna,
cu degete tremurânde și frica,
frica,
mi se revărsa în frisoane reci,
în mâna întinsă
și mai prin tot corpul -
asemenea unui izvor de munte
cu sclipiri de gheață -
dar tu nimic...
nu priveai, nu clipeai
și pentru un moment
respirația ți-a părăsit trupul
și răceala i-a luat locul -
o sumbră atingere.
Eu încă așteptam
o șoaptă sau măcat o privire,
o atingere caldă, vie,
dar ochi-ți verzui nu s-au ridicat
din balta cenușie,
iar eu mă-ntreb acum
ce s-a întâmplat cu tine?
