Praf de lună

Mi-am îngropat inima departe
și am acoperit-o, ușor,
cu praf, acolo pe lună,
să o mențină vie încă o viață,
să îi curețe craterele sângerânde
ce au fost create de lume.

Eu am rămas cu trupul pe pământ
și o privesc de aici, de jos,
așteptând să o simt din nou bine,
să-i simt bătăile crude
prin trupul ostenit și greoi,
la fel ca altădată...

Se simte doar gol,
un gol profund în întuneric.

Doar sângele ce zvâcnește în vene
îmi mai amintește că trăiesc,
pentru că inima nu mai e.
Acum se odihnește în praf de lună,
iar mie mi-a lăsat în piept
doar un abis rece înconjurat de ramuri,
ramuri roșii,
pulsând puternic sângele
spre locul unde cândva
se odihnea soarele trupului meu.

Acum, când soarele a apus pe lună,
au rămas doar stelele, palide
să-și plângă și ele peste lume praful sidefat,
au rămas să formeze corolă
peste trupul meu spongios,
îmbibat în sângele fără casă...