Camera de oțel

Mi-am închis sufletul într-o încăpere rece,
cu pereți de oțel dur, prizonier,
legat cu lanțuri de plumb.
Și acolo l-am învățat să vorbească
graiul condeiului și al călimării,
l-am învățat să scrie frumos,
să aleagă cuvintele crude
adunate cu trudă din lume.

A învățat sufletul meu, dragul,
să-mi scrie gândurile
pe pânză albă, brodată cu aur,
versuri în vârtej puternic
pictate cu cerneală roșie, sidefie.

A făcut din versuri diamante
și le-a luat ca gheare
începând să scrie pe pereții celulei;
și-a creat propria carte,
carte din oțel dur, cu pagini cenușii
să dăinuie peste vreme.

Mie mi s-a făcut milă de el
și l-am eliberat din chin,
iar lumina palidă a soarelui
l-a transformat într-o pasăre,
a înviat din cenușă ca un pheonix,
o cenușă a cuvintelor grave.

Camera de oțel am numit-o inimă
și i-am lăsat scrijeliturile vii
ca dovadă a ceea ce a crescut în ea,
dovadă a sufletului meu
ce și-a luat zborul alene
pe aripi de gânduri ruginite.