O ultimă țigară...

N-am să culeg din suflete durerea

și timpul ce-a trecut ca un expres,

am să aprind în oameni doar puterea

și tot mai calm, în suflete să fac acces.

Voi fi un leac pentru dureri de trupuri

căci eu nu am avut un astfel de remediu,

un ser creat din flori culese de pe câmpuri,

scăparea dulce din a sufletului asediu.

Am să cutreier munți și apele întinse

și n-am să uit să mai opresc odată

să mai privesc, în vis, iubirile aprinse 

și dragostea, cu greu, pe suflete brodată.

Am să continui să culeg mai nesătulă,

cuvinte potrivite despre liniște și dor,

calme expresii din ale omului postură,

mai toată viața, liniștit, pân-am să mor. 

N-am să mai caut în a ta privire marea

și n-am să te privesc cum stingi țigara,

am să-mi îngheț pe buze întrebarea

și am să plec acum, lăsând în urmă gara

Și n-am să te mai caut în cuvinte mute

căci voi uita de tine și de mine iară,

voi trece peste timp, pe nevăzute

țipând în noapte, ca o adevărată fiară.

Am să continui să îmi scriu povestea,
mereu în cartea sufletului arzător
și-am să gravez pe inima ce prevestea
plecarea ta din gând și trup, acuzator.

Și-am să-mi adun din minte gânduri ude
și cu tristețe le voi așeza din nou pe pagini
iar gândurile despre tine le voi exclude,
vor fi scrise cu cerneală roșii pe margini.

N-am să inspir din nou din fumul de țigară

și nici n-am s-o aprind pe ultima cu tine,

dar voi visa mereu la dragostea primară,

ce azi tot se aprinde în inima ce-ți aparține.

Fii, minune!

Fii, minune...
Scăparea mea de disperare,
ia-mi gândul și du-l departe,
departe de trup și suflet,
departe de inimă.
Tu,
fii leac pentru inimă,
hrană pentru trup,
mână pentru mâna mea
ce e întinsă...

Fii, minune...
soare pe cerul palid,
cuvânt pentru gura uscată,
mângâiere dulce pentru suflet.
Pentru mine,
să-mi fii gând cald,
chemare în noapte...

Fii, minune...
cerul și stelele încununate-n lună,
marea și scoicile sidefate,
picior pentru trup olog.
Pentru noi,
să fii mâna ce șterge lacrima
în noapte, singuri...

Să-mi fii, minune...
totul sau nimicul lumii,
întreg al sufletului
și cu inima,
întreg al inimii mele,
Să-mi fii soare ce apune,
mereu în brațele mele,
lumina ce-mi inundă ochii
în fiecare dimineață,
totul
sau nimicul cerului...

Gând

Și din vlăstarul dorului profund

Va curge, mai alert, un gând

Al sufletului veșnic ”necuvânt”

Pribeag străin, o notă dintr-un cânt.

Un gând profund, nemărginit

Un nesfârșit abis cu dor cuprins

O calmă briză din vânt nefericit

Va tăinui pe veci în vers aprins.

Și într-o filă de mister obtuz

Va plânge un copil cu zâmbet stins

Cu lacrimi albe de cristal pătruns

De gând cuprins, în nesfârșit învins.

De suflet

Cufundată în gânduri adânci despre tine,
îmi plec capul spre orizontul necuprins.
În aer se simte miros de schimbare,
spre bine sau spre rău... spre nimic.

Simt norii plângând pentru gânduri,
pentru toate inimile reci ale lumii.
Plâng pentru tine că nu-mi ești aici
și pentru mine că-mi sunt fără scăpare.

Lacrimi reci dansează prin aerul greu
se așează alene peste toate câte sunt,
Se așează pe copaci, pe flori, pe suflete,
Pe cioburile neșlefuite căzute din inimi.

Auzi: păsări își cântă durerea în versuri,
triluri înghețate de timp și nepăsare...
Plânsul norilor le-a udat și lor ființa
și acum plâng și ele în melodii sinucigașe.

Eu le ascult de la același fereastră veche,
aceeași casă plină de amintiri dulci și amare.
Pare că totul se pierde în liniștea crepusculului,
suflete chinuite se înalță spre cerul gri.

Îți simt prezența în căldura familiară a focului,
aud vocile celor ce au fost, păstrate în pereți.
Pare că îți aud glasul și strigătele amare,
îți văd ochii prin oglinda obscură, cum plâng.

Cine?

În seară mă gândesc din nou la tine
Și aș vrea să-ți spun ce simt,
dar nu mi-e bine..
Nu știu ce vreau, dar știu că tu
Mi-ai fi deajuns, te vreau pe tine...

Mi-e drag să-ți scriu, căci tu mi-ești drag
Iar vocea ta e dulce,
Ești chinul meu din suflet ars,
Ești leac, otravă, drog, regret,
Gânduri rostite în mister.

Aș vrea să știu tot ce gândești
Să văd de știi de mine,
Să vin să te cuprind ușor,
Să știu că vom fi bine, să visăm.

Am gânduri încurcate și nebune,
Iar sufletul e chinuit..
Gura-i uscată de cuvinte,
Dar totuși încă vreau să strig,
Să mai șoptesc că-mi placi, că mi-ai plăcut,
Că-mi arzi tot trupul,
Că-mi chinui sufletul și inima,
Sărmana, te așteaptă cu ardoare.

Nu vreau să plec, nu vreau să pleci,
Dar nu te știu pe tine...
Tu vrei să stai? Tu vrei să pleci?
E-așa ciudat, te rog tu spune-mi
Spune-mi că stai,
Că vrei să-mi fii mână și gând,
Picior și inimă când ale mele nu mai pot,
Să-mi fii, să-ți fiu, să ne fim...

Aș vrea

Aș vrea să privesc la nesfârșit apusul,
dar ochii mi-s obosiți și încețoșați.

Aș vrea să vorbesc despre toate și tot,
dar gura e secată de cuvinte și doare.

Aș vrea scriu versuri așa în tandem cu aerul,
dar nu pot respira, aerul devine fum.

Aș vrea să visez despre o noapte de vară,
dar somnul nu mă ia, sunt mereu trează.

Aș vrea să cânt la fel ca păsările cerului,
dar vocea mi-e doar șoaptă de dor uscată.

Aș vrea să fiu soarele, luna și stelele,
dar gravitația îmi oprește zborul spre cer.

Aș vrea să fiu o floare sau un copac viu,
dar ființa-mi este pătată de păcate, nepură.

Aș vrea să fiu vântul ce-mi suflă în față,
dar mi-e trupul din materie grea, nu zboară.

Aș vrea să-ți fiu ție ce nu mi-am fost mie,
dar mi-e imposibil să te găsesc, ca pe mine.

Aș vrea să-ți fiu mână și jumătate de inimă,
dar eu sunt formată din jumătăți, nu aș mai fi.

Aș vrea să-mi fii tu ceea ce nu-mi sunt eu,
dar timpul nu ne lasă să fim ceea ce nu suntem.

Aș vrea să fim pierduți prin lume, împreună,
dar încă ne suntem pierduți unul de celălalt.

Aș vrea să-mi fac din dor aripi și să vin la tine,
dar dorul e prea greu, fac aripi ca de plumb.

Aș vrea să fiu liberă ca marea și nisipul,
dar până și ele sunt blocate pe o plajă rece.

Aș vrea să te găsesc pe tine pe acea plajă,
dar acum este iarnă și plaja este doar gheață.

Aș vrea să pot să vreau tot ce inima-mi cere,
dar inima nu vorbește. doar gândul e spre tine.

Să fim...

Bună,
aici sunt cu inima rece.
Te aștept în parcul nostru
să-mi fii soare în zi,
lună în noapte...

Te aud.
Râsul tău îmi răsună în minte,
un clopoțel dulce,
un cântec suav
Despre vreme și amintiri.

Te caut.
Merg prin lume după tine
Să ne unim într-un dans,
într-o seară de vară,
la un bal cu crai și crăiese.

Să visăm.
Să privim cerul albastru
întinși într-un lan de margarete,
stelele să ne mângâie chipurile,
să fim doar noi...

Să iubim
și nesfârșitul să fie al nostru.
Lumea să fie o clipă,
clipa dulce să dureze veșnic,
până în ziua de apoi.

Uitare

Fereastra uitată deschisă
Mi-aduce aminte de tine
și soarele palid, cu dor,
mai cântă din cântecul tău.

Nici casa nu uită, nici eu...

Aș vrea să-ți cuprind nemurirea
Să fug iar cu tine prin flori,
cum tainic se-arată în vise,
din cer să cobori, lângă noi.

Nu uită nici cartea, nici eu...

Să-ți mângâi doar fruntea
și calm să-ți zâmbesc eu aș vrea.
Să-ți vad fericirea pe buze,
din ochi să nu curgă mărgea.

Nici mama nu uită, nici tata...

Mi-e dor fără de tine mai mereu
și mama și tata te uită.
Trecu anii cu greu peste ei,
cu gândul la tine, nu uită.

Și anii tot trec, eu nu uit...

Aș vrea să-ți ating iarăși mâna
Și să îți simt viața curgând
Să crești tu, alături de mine
Să uităm de dor, să nu plâng.

Căci lacrimi mai cad, tot nu uit...

Și calm eu te-aș strânge în brațe,
tu, înger plăpând și blajin,
ți-aș scrie firave citate,
cu mine să fii, cu mine să fii.

Dorul tot arde, mă uită...

Și timpul se scurge aici
Acolo e veșnic și greu
Tu chipu-ți întoarce spre noi
Nu ne uita, nici eu nu uit,
                                   în veci.

Jurnal

În pragul nopții rele ce iar urma să vină
Am scris uscate versuri pe o ciudată filă
Am înnodat cuvintele mai grele într-o bilă
Și atârnate de tavan, le-am pus într-o movilă.

Am continuat a-mi scrie aievea suferința
Pe foaia albă, rece, dintr-un jurnal tot ud
Din sufletul mai rupt, din dorul mai profund
Cuvinte ce-mi fierbeau în vede doar dorința.

Și-am scris în nemurirea cărții ce-a trecut
Ca pe icoana veche-a unui sfânt de mult apus
Din gândul tainic și profund al unui creier smuls,
Versuri de foc din timpul anilor ce s-au pierdut.

Și din jurnalul crunt ce-mi deveni asediu
Am rupt fășii adânci din paginile sure
Și le-am cusut cu fir de legăminte dure
Pe rănile agonice ce-s fără de remediu.

Mi-am așezat cuvintele pe perne și pe pod
Să nu le uite nimeni menirea din sufletul anost
Eu calm, să nu le uit puterea din inima ce-a fost
O caldă fericire crudă, a nemuriri rod.

E liniște

E liniște tristă în miezul de noapte,
Luna din nori privește spre ape.
Aeru-i rece și focul mocnește,
Inima-mi tristă prin vise plutește.

Cu ochii de ger privește prin geam
Un tânăr sălbatic cu chip de cleștar,
Cu ochii ca trufa, cu buze de jar,
Mă strigă în noapte să-l mai iubesc iar.

Dar visul alene se duce ușor
Și inima strigă și plânge de dor
Căci tânărul crai a dispărut în vis
Departe de mine, în nepătruns cuprins.

Și calm îmi apar în minte, agale
Doi ochi de chihlimbar și plini de mirare
Iar stelele măiestre se varsă din ei
Pe florile curbate ale veșnicului tei.

Cu sufletul rece un dor m-a cuprins,
În casa cea udă și focul s-a stins
Iar gândul îmi zboară la visul duios
Cu tânărul crai cu zâmbet frumos.

Eu stam lângă fereastră și cântul ascultam
A păsărilor triluri ce magic mă purtau
Spre țărmul mării albe, spre tânărul frumos
Spre buzele arzânde ce îmi zâmbeau duios.

Diavol

În necuprinsul nopții 
Răsari din timp, pe ape,
Cu gânduri necurate 
Vărsate-n ochi albaștri.

Ți-i părul ca de pâclă
Și buzele ți-s roșii, 
Diavol cu glas dulce, 
Răsunător în noapte.

Apropierea ta e rece, 
Dar mâna-ți este caldă, 
Veșmântu-ți este negru, 
Iar inima de piatră.

Te vad cum zbori departe
Te-apropii, iar te duci, 
Ești chinul cel mai dulce, 
Diavol printre cruci.

Ape

Stele-ngână glasul dulce,
Mândru-al lunii străvezii
În acorduri de piane
Și de versuri cenușiii.

Calme ape se revarsă
Într-un lac ocrotitor,
Ce pe fața lui se plimbă
Doi tineri fermecători.

Cântul apelor le umple
Inima din pieptul lor,
Două suflete-mbătate
De amorul visător.

Și cum mâinile-mpreună
Stau cu foc pe pieptul lui,
Tânăra din ochi surâde
Și-i oferă-un lin sărut.

Tânărul zâmbește dulce
Din ochi de mărgea albastră
Și-i sărută mândru tâmpla
Tinerei lui dulci mireasă.

Barca lor ușor se plimbă
Peste-oglinda lacului
Iar din inimile-unite
Se aud bătăi de cânt.

Noapte trece mai departe
Peste cuplul singuratic
Ce străbate, cu păcate
Inocența dulce-a apei.

Dulce, Românie...

Într-un continent aparte
S-a născut un stat frumos,
O mândrie de comoară
Cu câmpii, șesuri și munți.

Și are-un popor pesemne
Mândru, harnic și frumos
Și când toți ei se adună,
Timpul parcă stă în loc.

România noastră dragă
Ești un amalgam de vieți
Ne-ai primit pe toți în brațe
Și ne-ai oferit un sens.

Ești un cumul de culturi
Cu minuni și oameni buni
Ești pământu sfânt ce noi
L-am primit în dar de Sus.

Ești frumoasă, Românie
Și noi mândrii mai suntem
Cu-așa țară-nvingătoare
Cu-așa un popor măreț.

Ai noștri străbuni, cu viața
Ți-au slujit și s-au luptat
Pentru libertatea noastră
Pentru tine, sfânt uscat.

Și din truda lor măreață
Te-au ținut vie mereu,
Acum este rândul nostru
Să-ți slujim ție la greu.

Azi, în zi de sărbătoare
Noi pe tine te serbăm
Draga noastră Românie,
Dragul nostru viitor.

Ninsoare

Cade un fulg din cer
Și simt miros de iarnă,
Abisul sufletului greu
În mine se destramă.

În casă arde focul
Dar mie tot mi-e frig
Din geamurile ude
Se văd pe cer lumini.

Omătul se așează
Pe câmpuri, pe copaci,
Cu gândul tot la tine,
Visez la urme dragi.

Îmi fac curaj, alene
Și ies din casa caldă
Afară, în zăpadă
Prin fulgii albi, de piatră.

Ninsoare se-ntețește
Și frigul e mai aspru
Iar luna strălucește
Pe cerul negru-albastru.

Și-n gerul cel năprasnic
Mi-s mâinile uscate
Și inima mi-e rece
De grea singurătate.

Cu gândul tot la tine
Înaintez în noapte
Spre parcul singuratic,
Spre banca noastră caldă.

E tristă și pustie,
Noi nu mai stăm cu ea.
Rămân doar amintirile
Din toamna altcuiva.

Și se mai văd pe scânduri
Ca într-un vechi album,
Imagini de poveste
Din vechiul meu trecut.

Bună

Pe fereastra tristă
răsare imaginea unui început de iarnă,
prima zăpadă din an...

Fulgii plutesc leneș prin aerul rece
în atmosferă de sărbătoare.
E-o tentă de trecut în imagini,
un dor în neaua albă, imaculată,
un dor de tine,
o amintire din mine,
un gând despre noi...

Vântul parcă îmi cântă un cântec,
mă leagănă
Și în trecerea lui peste lume,
stârnește sentimente, amintiri..
E antagonistul basmului vechi,
aducător de rău,
spulberător de iubire, de vise,
cu dor îmbibat...

Privește, zăpada se așează pe tot,
pe case, pe blocuri, pe bănci.
Tu nu ești,
ai fost cândva, într-o noapte de iarnă
aici, lângă sufletul meu,
mi-ai fost căldură,
eu ți-am fost ce nu-ți mai sunt astăzi,
Tu ești pe unde nu te știu,
nu mai aud clinchetul din glas,
zâmbetul tău e rece...
Nu te văd!
M-ai rătăcit printre amintiri,
iar eu...
eu am rămas cu imaginea
unui ”bună” rostit
într-o seară rece de decembrie.

Liniște

Am căutat îndelung până să aflu
Liniștea...
E departe de mine, ascunsă în abis
Amăgită de iubire și regret,
cu lacrimi înghețate în timp.

Îi simt dorul, chinul,
dar nu pot ajunge la ea,
e prea îndepărtată,
ca luna,
ca o stea rece pe cerul de pâclă...

E fericită în abisul ei,
eu mereu tristă, aici, cu dor înecată,
Cu un suflet greu, uscat,
cu o inimă în pragul morții...

Ploile mi-au devenit pansament
pentru trupul ostenit de păcate,
Iar în lipsa ta...
frunzele putrede, străine,
mi-au devenit culcuș,
mormânt pentru vremi îndepărtate,
Iar agonia și durerea îmi sunt prietene...
am îmbrățișat deznădejdea..

Unde ai apus tu, liniște?
de ce ți-ai uitat casa, locul, pe mine...
M-ai lăsat să-mi ruginească totul
și inima și mintea și trupul...
Să fiu un om șchiop,
minte tulbure,
un suflet ars de dor și nebunie,
Pe veci pustie...

Aparte

Cuvinte împrăștiate cu dor într-o carte,
Scrise cu sângele negru al sufletului acru.
Trupuri cu inimi stinse, închise în altă parte,
Tu la fel ca ieri, niciodată ca azi, împărțit în patru.

Și frunze uscate în noaptea albastră,
Cu lumânări palide așezate în fereastră,
Păsări din codru trăind într-o melodie măiastră
Cu trupuri sfârșite începe iar noaptea, târzie Crăiasă.

Pătrunse

Când soarele apune spre orizonturi calme,
Și nebunatic, luna, se-nalță lin pe cer
Voi contura povestea cu lacrime din palme
A unei nebunatice ființe cu inimă de ger.

Și-n pragul nopții ce cu dureri se-așterne
Vom pribegi prin lume căutând stinghere,
Cuvinte fermecate din calmele materne
Despre un trup nebun ce strigă cu putere.

Se frâng glasuri de ape, de stânci în depărtare
Și cântul valurilor albe mai tremură uitate
Iar eu, pribeag, îmi caut, în casele-acrișoare
Ființe nebunatice din inime cu greu purtate.

Tomnatic

O ploaie infernală îmi cântă în noapte
Stau singură-n casă în miros de mere coapte
Simt aer de Crăciun, durere de schimbare
Mergând spre un sfârșit uitat de alinare.

Tomnatic peisaj cu copaci și bătrâni
Cu suflete seci, cu gânduri în frânturi
Și ploaia ce cade alene pe geamuri
Cu oameni deghizați în feroce balauri.

E-un rece trist tot ce ne-nconjoară,
Mai sfâșie tristețea un sunet de vioară,
Din trupurile gheață ușor se mai revarsă
Izvoarele de dor pe pielea tot mai arsă.

File de poveste

”Amurg cufundat în tristețe nebună”
Luna ne cheamă să ne ținem de mână
În noaptea rece să ne plimbăm ușor
Purtați de iubire spre noul amor.

Noaptea se lasă ușor peste lume
Priviri de jar ne cad peste urme
Ne privim în ochi și cerul scânteie
Sar stele din el, cu chip de femeie.

A nopții muze mai cântă ușor
Un cânt singuratic despre noul amor.
Noi iar ascultăm pierduți în gândire
Cu mâinile împreunate, izvor de iubire.

Mai zboară pe cerul de-un negru pustiu
Firavele păsări ale codrului viu
Se-nalță agale spre luna albastră
Crăiasa frumoasă, a lumii sihastră.

Noi iar suntem singuri, tăcuți pe câmpie
Cu ochii de jar, cu inimi de hârtie
Ne mișcăm în unison pe muzica iubirii
Spre noul început frumos al fericirii.

Pumnal

Tristețea...
of inimă, încă o simți
cum curge lin prin venele-obosite
ca drogul cel mai rău,
ca răul cel mai dulce...

Tristețea...
of suflete, încă te doare
ca un pumnal ce sfâșie în trup
prin piele, mușchi și oase,
cu lama rece, otrăvită...

Tristețea...
of ființe, vă arde pe toate
ca flacăra răului cuprinsă în șoapte
coșmarul cel mai rău, fobie
a trupului rea agonie...

Frânturi din gând

În amurgul rece al vremii trecute
Priveam în zare la amintiri pierdute
Mi-aduc aminte de flori ca de gheață
De lucruri ce îmi dau o falsă speranță.

Privesc spre lună, în noaptea cea rece
visând cu dor la un om ce nu trece,
Cu inima pătată de amintirea grea
a chipului sinistru ce a pleca nu vrea.

Un chip brăzdat de ani, de păcate
Îmi cutreieră singur prin amintiri uitate
Îi simt dorul ieșind din inima uscată
Se revarsă peste a mea, rămâne pătată.

Cânt lumii

Ai uitat de inima mea, iubire?
ți-ai schimbat chipul, te-ai transformat
într-un miraj de mult dispărut
și ai lăsat-o să viseze spre tine...

Pe mine m-ai lăsat aici,
pe pământul rece al iubirii trecute,
în locuri păgâne, păcătoase,
doar cu dorul și o filă de carte.

Ți-ai întins aripile negre peste lume,
ai întunecat cerul, ai furat soarele,
ai lăsat stelele, mai palide și luna,
o, luna, săraca, să-mi plângă dorul.

Ce ți-a făcut lumea, iubire?
de o urăști atât de tare...
Te-a iubit, tu ai iubit-o, dar acum
o distrugi la fiecare suflu al tău.

Te-au trădat mii de inimi, trupuri,
dar reînvii mai frumoasă, mereu
cu dorințe mai arzătoare, mai vii
mereu dornică de necunoscut.

Mai revii din când în când la mine
și îmi lași întipărită pe foaia rece,
cuvinte poleite cu dor, culese din lume,
povești uitate de mulți, știute de tine.

Vezi și simți multe, iubire
ești pierdută într-o lume străină,
fără fericire, fără dreptate, fără adevăr
mereu singură în noaptea rece...

Tu omule..

Firave om,
ți-s mâinile așa de reci
și inima, izvor de remușcări
te zbați
te rogi
te macini, cu fiecare gând, mai tare...

Tu omule, ai uitat ce-i fericire
ești chip plăpând,
desfigurat...
fără un gram de bucurie...
ești fantomatic trup uitat,
pe o hârtie desenat
doar din cărbune,
cu regret, macabru
în neștire ...

Sărmane om, ești fără viață
și totuși umbli pe pământ
ești un mort viu
cu chip de gheață
ce trece prin decor,
un călător...
desfigurat de vânt și ploi.

Ție

Nu ți-am mai scris demult ție, trece
tu înger drag, acolo sus, în seara rece
Azi începe o altă poveste, fără pereche
pe o filă nouă, uităm de cea veche.

Încă mi-e dor, tot nu mai trece,
firave cuvinte ies din mâna cea rece
se-așează ușor pe hârtia curată,
scrise îngrijit, dar rămâne pătată...

Mi-e greu fără tine, ființă ce trece
ce pe pământul mâlos nu poate a merge.
Rămâne zburând pe un nor pierdut
al cerului rece al timpului trecut.

Iluzii

Sunt așezată din nou în negură
cu inima rece, abia bătând,
cu pământul ud înghețându-mi ființa...
Sunt din nou într-un loc necunoscut
departe de iubirea caldă, cunoscută
pe un tărâm periculos, niciunde...

Necunoscut...totuși ceva știu..

Ceva s-a schimbat și la lună
mă arde lumina liniștii ei,
poate așa mă pedepsește
că nu am avut grijă de tine,
că ai plecat atât de repede,
nimeni nu-mi poate explica...

Liniște...totuși ceva mă surzește..

Vântul parcă mă ceartă și el,
urlă la mine, îmi sfâșie pielea
cu vijeliile lui înghețate,
mă sfărâmă în mii de bucăți
apoi le împrăștie în lume,
tot pentru ”negrijă” pentru tine.

Alinare...totuși nu ești tu...

Ploaia e singura ce nu mă deranjează,
o simt caldă, ca o mângâiere
peste trupul meu bătut de vânt și lună,
o alinare de la tine, cu drag,
căci tu nu mai ești, pe veci...

Ascuns....totuși am nevoie...

Aș vrea să ți se facă milă
să vii, să îmi cuprinzi tristețea
să-mi faci inima din nou izvor viu,
să aperi tot, și trup și suflet
adevărul să fie mereu dulce,
nu doar o iluzie ce repede fuge.

Depărtare

Depărtarea asta îmi macină sufletul, tu știi?
mă gândesc la noi, eu aici, tu acolo
tot mai departe cu trupul, cu suflul
dar aproape cu inima, lângă a mea, aici...

Mi-aș dori să pot rupe bucată cu bucată,
ca pe o foaie de hârtie, drumul
și să îl fac mai scurt, mai ușor...

Ai fi aici oare? Ai ajunge?

Mi-aș face aripi din frunze și a-și veni la tine
în zbor, cu gânduri bune, curate
ți-aș cuprinde inima cu a mea, toată
și dorul l-aș alunga din ființele noastre uitate.

Aș putea să îți cuprins iubirea toată?

Te-aș transforma într-un parfum, știi?
să te port mereu cu mine, să alini dorul
prezența aromei tale să mă liniștească,
să-mi fie aer mai dulce, rău mai mare...

Aș fi mai fericită așa?

Ți-aș mângâia sufletul, m-aș cuibări în el
ca să rămân aproape de tine,
să uit de depărtarea dintre noi, dintre iubiri
să-mi fii acoperământ pentru suflet,
Veșnic.

Leac

Prin ce neguri îndepărtate te-ai pierdut,
iubire?...
și ce tragedii ai văzut în drumul tău?
Ai ajuns la mine rănită și rece,
iar eu, eu te-am cuibărit în inima mea
ți-am oferit alinare, căldură...
ai simțit, iubire, și te-ai liniștit,
zâmbești acum, trăiești iar.

Te-ai vindecat cu inima mea, iubire
ți-a fost leac miraculos, dulce
ai reușit să reînvii ca un phoenix,
renăscută din cenușa ultimei flăcări..
fericită,
vie,
eternă.
îmi lași o bucățică din tine, apoi pleci
nouă din nou, rănită vei fi iar,
leacuri vei găsi la fiecare colț de lume...

Vezi iubire...

Vezi iubire, azi soarele strălucește mai tare
Pentru tine, pentru mine, pentru noi
parcă îl simt încercând să ne apropie
să astupe abisul dintre noi
să ascundă tristețea din inimile noastre
să vindece răni, inimi, trupuri...

Vezi iubire, vântul cântă pentru noi
îi simt adierea ca dulci atingeri
te simt pe tine, prin el, mai aproape
fără depărtarea amară, fără durere
tu, aici cu mine, spre sfârșit.

Vezi iubire, marea plânge pentru noi,
se sparge de stânci ca inimile noastre,
își frânge valurile și țipătul ei arde tot,
îmi arde mie sufletul, ție inima
și ne cântă nouă cu vuietul ei, un cânt
despre noi doi, doi călători cu inimi de dor.

Viață..

Ce te frământă, viață?
aș dori să știu doar eu
să pot îndepărta răul
să îl trimit departe de tine
să îl ascund într-o parte uitată
pe o altă planetă, cât mai îndepărtată.

Ce te înspăimântă, viață?
spune-mi tot mie mereu
și voi încerca să alung tot
să nu-ți fie frică să lupți
să nu-ți fie frică să iubești
să-mi fii alături cât mai mult.

Ce te doare, viață?
spune-mi și voi vindeca tot
voi spulbera răul, voi curăța veninul
voi  bandaja rănile cu iubire
și îți voi oferi fericire din dragoste,
inima mea să-ți fie leac veșnic.

A mia oară...

Astăzi îți scriu
pentru a mia oară,
tot ție, înger pierdut
tot pe aceeași filă, ruptă
din cartea dorului nestins.

Îți scriu că mi-e dor
și sunt singură aici,
tu ai rămas tot acolo,
mereu acolo,
mereu acolo...

Nu mi te știu deloc,
dar dorul pentru tine
tot mai arde, tare, tot mai tare.

Ieri erai aici, mic
azi ești tot așa?
sau ai crescut cu mine-odată?
Ai crescut.
Ai tăcut.
Te-am pierdut.

Ai învățat să cânți,
căci te aud pe tine glas divin
ce te-ai pierdut în depărtare.

Azi tot nu vii, de ce, nu știu.
te-aștept, tot în zadar
căci nu mai ești, nu vei mai fi,
de ce, nu știu...nu vii.

Maree

Azi marea e tristă, tu știi?
nisipul e rece și greu,
pe plaja plină de alge și scoici...

Eu o privesc cu nostalgie,
mi-e milă de toate, te mine,
nici aer nu mai vine...și nici soare.
Parcă vor toate să dispară,
plecat departe...
rămân doar eu cu greu, că mor
toate ființele deodată..

Dar mai privesc o dată plaja,
încă o dată marea, și-apoi plec
să mai călătoresc ultima data
pe plaja rece, pe udul, vechi nisip.

Nisip fugar

De pământ mi-e zdrobită ființa,
iar vântul rece mă acoperă
și aduce cu el nisip...

E nisip fugar al mării triste,
el știe multe, simte multe,
sunt ca el și el e ca mine,
diferiți prin materie, asemenea prin simțiri...
e ca mine, e rece, e cald, e singur
cunoscut de mulți, cunoaște mulți,
dar tot necunoscut și rece..

Marea e mângâierea lui și a mea,
e sora lui, iubita, totul
ce ce îi destăinuie secretele lumii,
frumusețea locurilor, dorul oamenilor
și e fericit....

Doar vântul îi întristează,
îl aduce la mine
presărându-l pe întreaga ființă,
așa, rece și ud,
îmbibat cu dorul oamenilor,
cu iubirea mării,
mereu singuratic ca pasărea cerului,
uitat pe o plajă goală...

Neînțelese

Un licăr din trecut apare,
stingher și departe
în ochiul rece al inimii ce bate,
amintind cu durere de un timp pierdut.

O ploaie abate ciudate scântei
de fulgere plecate
luminând calea uitată de noapte.

Ciudate cuvinte
îmbibate cu neînțelese lacrimi
cunoscute de tine și uitate
ascunse într-o carte
a sufletului chinuit de păcate.

Uitate imagini privesc tot mirate
în rame culcate
pe cer cu greu așezate
cu amintiri legate, ființe purtate
în stele lăsate, acolo, departe.

În vis

Gânduri împrăștiate
pe perne,
prin vis, cusute de tine
cu fir de dor,
tu aievea fantomă...

Cerul plânge, în vis
pentru zile trecute, cu nori
departe de casă,
așezată în Rai, sus.

Ești uitată de viață
umbrită de nori, acolo
eu tot aici,
cu gândul la tine,
ființă ce nu te-am cunoscut.

Te recunosc, în vis
tu înger ce-ai căzut demult,
fără ”rămas bun”
că nu te-am întâlnit,
nicicând.

Ți-am așezat ființa,
în vis...lângă a mea,
cu gând la nesfârșit
și tu aici
privind cu calm spre asfințit
când tu dispari,
iar vine altă zi...

Cu gândul la tine, dulce...

Te-am pierdut demult,
dar totuși azi te pierd mai mult ca niciodată,
tot mai departe ești și eu, tot fără tine.

Te privesc din pozele vechi,
legate cu fir de fericire, într-o carte,
parcă îmi zâmbești de acolo
și eu plâng mereu pentru tine.

Acum nu te mai pot cuprinde,
timpul, anii, mi-te-au pierdut în negură
m-au schimbat pe mine, dar tu ești la fel,
ți-a rămas fericirea și libertatea, mie dorul...

E un zid de clipe ce ne desparte, tot crescând,
mai mare și mai rece cu fiecare zi,
se clădește peste mine, peste inima mea,
mă sufocă și mă arde.

Acum îți mai aud doar râsul vag,
ținut cu dragoste într-un colț al minții.
la fel de cald și vesel, etern...

Pe mine m-ai lăsat într-o realitate rece,
fără fericirea ta molipsitoare, magică,
m-ai lăsat aici să îmi trăiesc viața, spre sfârșit
mereu cu gândul la tine, dulce...

Subînțeles

Sunt pierdută iar prin amintiri,
departe de sufocantul prezent,
în nostalgicul trecut...
cu gândul la mine și la tine,
la frumusețea și farmecul tău.


Îmi mai auzi tu inima oare?
O mai păstrezi încă în cutia albă
plină cu amintiri pure și pașnice,
tot ascunsă de mine, în trecut?


Îți mai aduci aminte de mine?
de vechea eu îngropată acum
departe, printre anii trecuți...
Eu mi te amintesc mereu,
la fel de veselă, la fel de zglobie,
cu mine mai tânără și tu,
tu mai frumoasă ca niciodată.
Îmi amintesc jocurile și culorile,
îmi amintesc fericirea infinită, liberă,
dar tu, ai uitat deja de ele?


Acum te îndepărtezi tot mai mult,
ești tot mai pierdută de mine, în trecut,
iar eu, strivită de anii ce trec,
mă îndrept spre viitorul imprevizibil.
Să îți aduci aminte de mine,
să nu mă uiți într-o amintire
ascunsă și prăfuită de timp .


Voi fi fără tine mai mereu și tot timpul,
doar eu, cu gândul la tine pentru totdeauna,
rămasă doar cu un album rece
cu imagini neclare, cu subînțeles.

Dor de trecut

Sunt zile-ntregi și ani pustii, sălbatici

în fața vieții noastre chinuite de regrete

și clipe reci, predominate de apatici,

oameni săraci cu inimi pline de secrete.

Așa sunt eu și tu și ei, apatici

plimbați de ani prin viață, cu păcate

cu vise și imagini privite tot nostalgic,

plasate încă-n inimi rămase-ntunecate.

E-un câmp scăldat în umbre destrămate,

știința mea, își pierde conștiința,

acum mai văd doar lacrime uscate

ce îmi pătau cândva în liniște ființa.

Simt cum mă scurg spre alte timpuri

împinsă și grăbită spre acel imens nimic

încerc să-mi amintesc din nou acele ritmuri

să mai trăiesc copilăria doar un pic.

Și iar mi-e dor de clipe ce s-au dus demult

De anii fragezi ce s-au stins sub timp

frumoși și veseli, plini de tumult, nedescris

Ce mâine, astăzi nu pot să îi mai cuprind.

Pași

Într-un început de seară, rece
se aud doar pași,
singuri, răsunând într-o încăperea
uitată de mult de toți...

Sunt pașii mei, spre nimic,
spre lumina de la capătul întunericului
spre o urmă de căldură
ce să-mi încălzească sufletul cuprins de frig.
Sunt doar eu și inima mea,
inima mea ce se zbate să îmi iasă din piept,
să fugă departe... spre nimic.

Parcă simțurile mele se pierd,
nu mai revin la viață
și mintea mea conturează figuri stranii,
cunoscute de suflet,
temute de conștiință,
reci și dureroase, adânci..

Tot ce pot vedea ochii mei acum
sunt stranii gânduri, nepătrunse, seci -
din ființa mea - doar întuneric pătat cu gri uscat.
În aer e un miros de culoare rece
și acest miros mi se imprimă pe piele,
parcă și ea se transformă în acea culoare,
era vineție, acum e gri,
mai târziu poate neagră, poate...
Sufletul strigă spre întuneric după lumină,
după aer și oameni... nimic,
doar întuneric ce miroase a culoare.

Om meteorit II

Sunt tot blocată în același loc,

cu aceiași oameni și același aer,

tot eu...

Se izbește totul de mine,

sau eu mă izbesc de tot, confuz..

mă simt obosită, obosită de lume,

obosită de mine, somnambulă,

luptându-mă să nu mă opresc aici

sau să fiu aruncată 

într-un univers paralel,

de neliniștea ce mă-nconjoară..

Simt că plutesc în neant,

neaparținând nimănui, nimic..

Sunt asemenea unei stele reci

care și-a trăit ultima clipă a vieții

strălucind pentru alții...apoi nimic.

Îmi continui drumul neoprit

printre ființe reci și ruginii,

cu greu, cu pași mari, treptat

și îi lovesc din nou, în plin

de neoprit...izbesc tot ce cuprind,

un om meteorit...

Blestem

E un blestem al pământului
ce ne e dat să trăim noi, aici...
e un război crunt cu noi și despre noi,
ne suntem inamici și în același timp
luptăm pentru noi, să supraviețuim...

Au uitat toți ce înseamnă să trăiești,
am uitat și eu odată cu ei,
în această luptă pentru a dobândi nimic.
un nimic ce distruge totul,
oamenii, viața, aerul..

Am uitat să mai fim oameni,
să ne bucurăm, să bucurăm.
suntem asemenea focului, calzi, frumoși,
dar nimeni nu îndrăznește
să atingă frumusețea noastră
de frica arsurilor ce vor apărea în urma contactului,
e un gând straniu, dar adevărat...

te întrebi dacă mai ai șanse de scăpare
pentru că tot ce e în jurul tău
se surpă mai repede decât îți închipui,
ajungi să trăiești în abis
doar tu și singurătatea ta, pentru totdeauna...

Veșnicie

Suflet rece, pătruns de întuneric,
ascuns fricos într-un trup vechi
brăzdat de timp, de ani,
luptă pentru viața ce cu greu o duce...

Iar din ochii cenușii
i se scurge albastrul cerului,
iar cu privirea încețoșată, tot mai rece
încă mai citește cuvinte nescrise pe foi,
sculptate de chipu-i sinistru, uscat,
sculptate în marmura trupului tare.

Cu ochii larg deschiși plângea,
plângea pentru el, pentru ea, pentru ei,
dar nu înțelegea niciodată ...de ce?
Nu înțelegea de ce trupul i-a ruginit,
de ce ochii refuză să mai vadă clar, să zâmbească,
nu știa de ce.... niciodată...

Se gândea la veșnicie...
La veșnicia rece a unui geniu, a unui zeu
fără fericire, fără simțuri, singur
închis într-un glob de cristal, izolat
doar privind lumea și nimic mai mult,
închis în propria lui închisoare, mintea...
singur, doar cu gândurile,
doar cu frământările, cu amintirile ce îl macină,
cu amintiri, mereu....

Om meteorit I

Un suflet ostenit și rece
adăpostit în trup plăpând,
înmiresmat și-acoperit de flori firave,
un trup ce poartă cu durere și cu chin
urme, cicatrici ale unei iubiri pierdute,
neuitată...

E singură, e tot mai rece
tristă...
fără o lume a ei,
căci a pierdut-o, demult,
într-un mormânt rece și sumbru.
ar vrea să meargă iar la el,
să îl îmbrățișeze,
dar el nu o va mai privi,
ea nu îl va mai revedea nicicând,
va putea pipăi doar pământul rece
ce le desparte iubirea...

Este un om meteorit,
zboară o vreme liniștit, lin
apoi ceva iar îl lovește, căzând
își aprinde focul din interior
arde cu dor, cu foc mai rece
și lovește tot, se izbește de tot,
se zdrobește...

Noapte

Este o noapte rece și tăcută
și-o infernală ploaie cade
peste copacii cei pierduți
în zările mai nergre și îndepărtate.

O rece noapte, mai tăcută...

Eu stam la geam și ascultam
cum apa cade peste lume,
doar picături la unison, mai cântă
un cânt de dor pentru furtună.

În noaptea rece, tot tăcută...

Doar vântul ce suflă mai tare
mai tulbură a apelor chemare,
mai rupe o ramură ce trece
falnică peste geamul cel rece.

Prin noaptea tăcută și rece...

Toate dispar ușor din lume,
dar eu la geam tot mai rămân
și mai privesc la ploaia ce tot cade
peste pustiuri adormite doar de cânt.

Și noaptea rece to mai tace...

...umbră...

Glas rece și străin, departe
strigă...
mă cheamă cu durere spre o lume nouă,
departe de lumea ce nu mă vrea
departe de durerea ce mă arde
și îmi sfășie cu putere tot ce a mai rămas viu în mine.

Sunt singur din nou, fără nimic
nu vreau să stau aici, în întunericul acesta mut
să fug?
să strig?
nu știu... aș putea ajunge altundeva?
dar dacă plec, îmi vor lipsi multe,
îmi vor lipsi soarele și stelele,
îmi va lipsi aerul vindecător...

Înăuntrul meu se dă un război,
am devenit un câmp de luptă, rece, însângerat,
fără apărare,
sinistru..
și simt cum toți mă sfâșie cu armele,
cum se scurge sângele cald...

Sunt doar o umbră rece
ce hoinărește printre oamenii triști,
fără o lumea a mea,
doar eu, o umbră purtată de vânt
peste tot,
dar totuși nicăieri concret...
o umbră de mult uitată de vreme, de toți...
m-am uitat chair și eu, undeva departe
într-o lume ce era cândva a mea.

Sentimente paralele

Din trup flămând vegheat de stele
voi șterge visele secate de culoare,
voi face inima, izvorul necuprins de viață
să mai trăiască înc-o veșnicie nepătată.

Cuvintele nu-și mai găsesc pereche...

Curând, adâncul sufletului negru
se frânge liniștit în întunericul mortal,
bucățile se varsă in abisul rece
și se lipesc de alte suflete pereche.

Se rupe inima pătată de regrete...

Din cumulul de sentimente paralele
culeg cu greu urmele de durere
și le așez cu greu în poze, pe perete
să fie luminate, de speranțele concrete.

Se rup și stele de cerul rece...

Din ochii negrii obsedați de stele
mai curg și astăzi, repezi, cu durere
tot lacrimi rele, obsedate de putere
create veșnic de imagini multe și obscene.

Din suflet un tunet se revarsă...

Acum, cu trupul ostenit, fără putere
m-apropii de o dulce adiere rece
cu pași grăbiți mă-ngân cu vânturile rele
spre tine, spre inima ce bate cu durere.

Cu suflet gol pășesc spre întuneric...

Mă-nclin ușor cu vântul în surdină,
cu cântece ușoare ce-mi alină
tritețea necuprinsă din adâncul rece
al sufletului cald, fără pereche.

Trup flămând...

"Acum sunt mai pustiu ca-ntotdeauna"
cu gânduri mai adânci și mai sinistre
și-ncerc să mă acomodez cu lumea
"acum mi-e cel mai rău și cel mai bine"
Jur împrejur răsar strigând pe strada,
copii fragili cu zmee tremurânde
și oamenii tot trec în depărtate,
cu chipurile pale și plăpânde.

Iar eu sunt tot aici, și tot mai rece,
cu gândurile împrăștiate-n minte,
Și seamănă leit cu ploaia cea măruntă
ce cade zgomotos din norii negrii.
Iar tragic, din pieptul meu se-aude,
mai tare și cu sunete vulgare,
cum inima se sparge și răsună
la fel ca tunetul dintr-o furtună...

Văd cum acum curg repede pe geamuri
șiroaie reci de apă grea, obscure
Încerc să nu le bag în seama
dar ploaia mi-a pătruns deja în fire...
Și simt ușor cum ruginesc, mai tare
cum toată firea mi se schimbă
și mă transform în ce n-am fost demult,
un rece trup flămând, cu vină...

Și trist, din ființele de plumb
ce trec pe strada cea pustie
răsar doar chipuri ruginii, osoase,
brăzdate fără milă de trecut, de timp, de vină...
Au ochii reci și de pământ, uscați de lacrimi
și din priviri emană agonie
biete, ființele de lut ce greu se plimbă
pe lângă trupul meu flămând, cu vină...

...într-un vis...

M-am așezat pe un nor rece,
într-un vis întunecat
și tu erai acolo, cu mine
zâmbeam...
dar ai stat puțin și ai dispărut
și parcă te strigam pe tine,
țipam...
te vedeam căzând în noapte,
departe de mine
și simțeam cum nu mai pot să respir
pentru că mă sufoca ceva...
erai tu, depărtarea ta...
respiram prin tine, împreună,
iar acum mă cufund în panică
gâfâi...
Nu te mai zăresc
și acel ceva continuă să mă sufoce...

Mă trezesc palidă și rece
plâng...
iar lacrimile devin izvoare de foc
îmi ard fața și gâtul,
și încerc să îți șoptesc ceva,
dar tu din nou ești de negăsit,
inspir...
și aerul îmi sfâșie plămânii
și tot interiorul meu urlă de durere
în mine se dă o luptă crâncenă
pentru viață,
pentru moarte...

Nimeni nu știe, nici eu
gândesc fără să știu ce gândesc
văd...
dar nu știu ce...
sunt închisă într-o cameră rece
întunecată de umbrele sinistre
ce țipă, ce se zbat,
într-o cameră departe de tine
rece....

...pe jumătate...

Aici, te aștept
cu brațele înghețate
și cu lacrimi
ce izvorăsc necontenit
spre inima rece...

și sper să îmi auzi strigătele

sunt multe și dor

dor din vina ta și a ploii grele

ce cade neîncetat

tot mai rece, mai tristă..

Mă pierd prin stropii incolori

încercând să te găsesc

dar dispari...

e ca și cum aș căuta un vis,

o umbră stranie
pierdută într-o lumină difuză.

eu totuși merg prin frig
pe același drum,
pe aceeași stradă veche, uitată
vin în căutarea ta
mereu
dar îmi ești departe
tot mai departe de suflet și inimă..

dar ne spunem adio, iubite
fără glas
cu inimile sângerânde, confuze
vom fi străini din nou
reci și duri
cu inimile mereu pe jumătate
ucise de dor...

Pierdut

Te întrebi ce poți să faci,
ce poți să spui sau să gândești,
dar ești pierdut, pierdut îmi ești
departe, într-un colț de vis.

Îmi mai apari, din când în când,
răscolești amintiri îngropate,
reci și adânci, cu durere legate,
ascunse adânc în sufletul greu.

Și mă sfâșii bucată cu bucată,
cu gheare reci de piatră neagră
lași răni adânci și dureroase
pe pielea albă, de zăpadă.

Îmi ești străin de dor, de fericire
și mă trezesc că ești plecat
Nu te mai văd aici, pe străzi
căci ai zburat în depărtări, uitat.

Te mai cobori din agonie
și mă mai cauți, fără grai
tu ești tăcut, eu sunt tăcută
căci nu mai cuvinte, grai.

Pleci, iar apari, apari, iar pleci
nu pot să te mai urmăresc
îmi ești nebun de dor și greu
mai reușesc să te găsesc...

Dispariție

Sunt tot pierdută-n lumea ta
cu rece aer, fără soare...
Aud doar țipete, sunt ale mele,
sunt singură în aces mare pustiu
tu nu-mi mai ești aici,
dispari, apari.
mi-e dor de fața-ți aspră, rece,
de ochii înghețați, plini de mister.
nu înțeleg...

Apari din nou,
din nou dispari
aduci vânt, dor, singurătate
mă lași tot rece, cu gânduri aruncate
prin minte și cu inima tot acolo,
sfâșiată de gheare de gheață..

Aștept și așteptarea încă doare,
tu nu mai vii, acum, aici..
lacrimile se transformă în izvoare,
izvoare vii de dor ce ard tot,
îmi ard ochii, pielea, sufletul..
Vânt tot mai rece mă usucă
și izvoarele, ușor, se seacă toate
și lacrimi și sânge...dispar.

Pierdută în nimic

Vânt rece îmi inundă fața
și din umbra inimii de gheață,
nu mai răsare nimic..
Mi-e firg și zăpada tot cade,
cade peste ființele de gheață, ude
și le încetinește mersul deja greu..
Respir aer tot mai tare,
mă arde rău, îmi arde totul..
îmi apari în minte iar, rece
și mă urmărești cu priviri de gheață..
sunt reci ca tine, dulce chin.
Zâmbești, dar bucuria ta e ciudată
și ești fericit acolo, departe,
fericirea ta mă omoară, știi...
mi-ai intrat adânc în ființă
și îmi curgi prin vene, peste tot
mă arde apropierea ta spre depărtare
și mă privești de acolo, rece și străin..
Sunt pierdută într-o lume deja pierdută,
sunt pierdută în lumea ta stranie,
într-o lume ce mă fărâmițează, mă rupe
bucată cu bucată, cuvânt cu cuvânt,
la fiecare pas și respirație, mereu,
în lumea ta în care totdeauna ninge,
pierdută în nimicul rece, pustiu...