Fantomă a mea...

Îmi privesc iubirea cum urlă,
iar din plămâni expiră aer necurat...
au rămas doar oasele
din ceea ce numeam cândva dragoste...

Mi s-a uscat sufletul în așteptarea
ca ea, sărmana,
să revină la viață ca altădată.
Oase, oase reci și nimic mai mult,
o fantomă a ceea ce a fost,
fantomă a mea
și a ceea ce eu am fost, împreună cu ea.

E o răceală cruntă peste tot,
în casă, pe străzi și în mine...
ea îmi surâde trist din geamul fumuriu
amintind de o imagine veche
cu ea, cu mine, cu noi...
Imagine sfârtecată. cu păcat,
când ai plecat, când ea s-a stins,
rămânând oasele...

Acum simt că o pierd,
simt că se îndepărtează spre nori,
Iar oasele devin cenușă.. Cenușa devine vânt.
Îmi ia sufletul rupt cu ea
și eu rămân aici, pustiită,
purtând pe umeri povara
unei vieți sfârșite
și cu greu, cicatricile din inimă,
așezate în formă de stea,
așa cum ești tu acum...
un astru palid
ce apare în serile fără lună.