Veșnicie

Suflet rece, pătruns de întuneric,
ascuns fricos într-un trup vechi
brăzdat de timp, de ani,
luptă pentru viața ce cu greu o duce...

Iar din ochii cenușii
i se scurge albastrul cerului,
iar cu privirea încețoșată, tot mai rece
încă mai citește cuvinte nescrise pe foi,
sculptate de chipu-i sinistru, uscat,
sculptate în marmura trupului tare.

Cu ochii larg deschiși plângea,
plângea pentru el, pentru ea, pentru ei,
dar nu înțelegea niciodată ...de ce?
Nu înțelegea de ce trupul i-a ruginit,
de ce ochii refuză să mai vadă clar, să zâmbească,
nu știa de ce.... niciodată...

Se gândea la veșnicie...
La veșnicia rece a unui geniu, a unui zeu
fără fericire, fără simțuri, singur
închis într-un glob de cristal, izolat
doar privind lumea și nimic mai mult,
închis în propria lui închisoare, mintea...
singur, doar cu gândurile,
doar cu frământările, cu amintirile ce îl macină,
cu amintiri, mereu....

Om meteorit I

Un suflet ostenit și rece
adăpostit în trup plăpând,
înmiresmat și-acoperit de flori firave,
un trup ce poartă cu durere și cu chin
urme, cicatrici ale unei iubiri pierdute,
neuitată...

E singură, e tot mai rece
tristă...
fără o lume a ei,
căci a pierdut-o, demult,
într-un mormânt rece și sumbru.
ar vrea să meargă iar la el,
să îl îmbrățișeze,
dar el nu o va mai privi,
ea nu îl va mai revedea nicicând,
va putea pipăi doar pământul rece
ce le desparte iubirea...

Este un om meteorit,
zboară o vreme liniștit, lin
apoi ceva iar îl lovește, căzând
își aprinde focul din interior
arde cu dor, cu foc mai rece
și lovește tot, se izbește de tot,
se zdrobește...