”Timpul, aș putea să-l cataloghez ca fiind cel mai controversat subiect.
Știm că este mereu prezent în viețile noastre, ne urmărește fiecare pas, fiecare mișcare. Este omniprezent.. Dar de ce este acolo oare știm? De ce ne privește din umbră? Ei bine, eu cred că este acolo pentru schimbare, de cele mai multe ori.
Să privim viața omului, spre exemplu, și etapele ei: copilărie, pubertate, maturitat. Toate aceste etape apar ca urmare a trecerii timpului. De ce? Pentru că așa este firesc, nu? Sau compania de care avem parte în aceste etape este posibil să nu fie mereu aceeași, nu?
Eu aș privi această chestiune mai profund, timpul ar trebui privit mai profund.
Am avut parte de multe persoane în viața mea. Unele au rămas, altele au decis să plece pentru că nu se încadrau în ceea ce-mi numesc spațiu personal. Este normal să fie așa. Oamenii vin și pleacă, la fel ca timpul. Însă nu am acceptat niciodată ideea că nu îi pot păstra pe toți lângă mine. Poate sunt prea naivă, dar nu v-ați dorit măcar o dată în viață să țineți de o persoană chiar și cu dinții doar să știți că va fi acolo mereu, că nu va îndrăzni să spună într-o zi ”Hei, eu m-am plictisit, deci am plecat!” sau ”E timpul să încerc ceva nou!”. Groază! Stau de multe ori și mă gândesc la asta. Mă gândesc la cum ar fi să mă trezesc într-o zi și să constat cu spaimă că cei care îmi țineau ființa pe linia de plutire au dispărut și e posibil să nu se mai întoarcă. Pesimist, nu? Nu aș numi pesimism, ci mai mult realism. E inevitabil să nu se întâmple așa ceva la un moment dat, sunt conștientă de acest lucru. Și a cui e vina? Ei, domnul timp stă și râde într-un colț pe sub mustăți. Bine, poate sunt puțin dură cu el. El le oferă oamenilor șansa să se schimbe, dar nu îi obligă, de cele mai multe ori. Sunt conștientă de faptul că și eu m-am schimbat, am devenit mai matură (sau nu), am abordat alt stil de viață și am absorbit alte principii după care viețuiesc acum, dar undeva acolo, în adâncul sufletului sunt același copil speriat de viață și de tot ceea ce îl înconjoară. Tu nu simți la fel?
Și totuși, de ce unele persoane aleg să plece? De ce după o perioadă își dau seama că nu le mai ești de folos, că nu te mai ridici la așteptările și standardele lor și se decid să se descotorosească de tine? Te aburesc cu ”te-ai schimbat” sau ”pare că nu mai avem nimic în comun”. Ei nu mai spune! Când ai realizat asta? Când ți-ai dat seama că o persoană care a fost alături de tine ani buni, în momente fericite și mai puțin fericite, a devenit dintr-o dată inutilă? Câtă aroganță!
Eu am avut parte de astfel de oameni, prea mulți chiar. Nu sunt nici eu perfectă, nu am cum să fiu, dar pentru cei dragi îmi dau și sufletul din mine pentru că așa sunt eu. Îmi extrag fericirea din fericirea celorlalți. E un lucru rău? Nu prea cred. Lumea asta are nevoie de fericire, căci altfel s-ar duce de râpă... (deviere de la subiect, ups).
Totuși, constat cu trecerea timpului că cel mai bine este să te bazezi pe tine, să îți provoci singur fericirea. De ce? Cum am spus, oamenii vin și pleacă. Nu poți ști că îți vor fi alături mereu, nu poți ști că se vor griji de tine. Dar cineva stă mereu acolo, ne urmărește, ne dă câte un impuls din când în când. Timpul. El nu pleacă niciodată. El te călește, din toate punctele de vedere și te face să conștientizezi unele lucruri. El e cel mai benefic pentru noi.
Trebuie să învățăm să ne iubim și să ne fericim pe noi înainte de toate pentru că nimeni nu o poate face mai bine. Să ne fim călăuze, susținători și astfel avem asigurată calea spre ceva bun.”
Eu una asta voi încerca să fac de acum.
Ce zici, vei încerca și tu?
Eu am avut parte de astfel de oameni, prea mulți chiar. Nu sunt nici eu perfectă, nu am cum să fiu, dar pentru cei dragi îmi dau și sufletul din mine pentru că așa sunt eu. Îmi extrag fericirea din fericirea celorlalți. E un lucru rău? Nu prea cred. Lumea asta are nevoie de fericire, căci altfel s-ar duce de râpă... (deviere de la subiect, ups).
Totuși, constat cu trecerea timpului că cel mai bine este să te bazezi pe tine, să îți provoci singur fericirea. De ce? Cum am spus, oamenii vin și pleacă. Nu poți ști că îți vor fi alături mereu, nu poți ști că se vor griji de tine. Dar cineva stă mereu acolo, ne urmărește, ne dă câte un impuls din când în când. Timpul. El nu pleacă niciodată. El te călește, din toate punctele de vedere și te face să conștientizezi unele lucruri. El e cel mai benefic pentru noi.
Trebuie să învățăm să ne iubim și să ne fericim pe noi înainte de toate pentru că nimeni nu o poate face mai bine. Să ne fim călăuze, susținători și astfel avem asigurată calea spre ceva bun.”
Eu una asta voi încerca să fac de acum.
Ce zici, vei încerca și tu?
