Am plămădit din firele sufletului crud
O țesătură fină ce să-mi acopere trupul,
Dar din neatenția gândului profund,
Mi-am acoperit cu nepăsare doar chipul.
Restul ființei s-a preschimbat în gheață,
Iar cuvintele au devenit licăr de speranță,
Gândul mi-a rămas ascuns printr-o ceață
Amintind de un cânt în totală discrepanță.
Mi-am așezat mâinile unde-mi să inima,
Dorind să-i mai aud bătăile de gheață,
Dar nu se mai aud și dorind a o reanima,
Am așezat pe ea țesătura blândă de pe față.
Și am simțit cum în mine se naște pe dată
Un zbucium de ape în culori înstrăinate,
Apă ce călătorește cu greu prin albie ciudată
Aducându-mi în corp a vieții căldură minunată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu