Deținut

Mi-am așteptat în liniște sentința,
așezată pe o bancă din parcul vechi,
privind cum tu te îndepărtezi de mine
și eu,
eu rămân pironită în pământul negru,
prind rădăcini, ca un copac neînsuflețit,
un copac fără frunze,
iar mușchii umezi ai parcului trist
pun stăpânire pe al meu trup.

Prin vene nu curge nici sânge,
doar o sevă neagră cu tentă gri,
o sevă a vitalității, dar adusă de întuneric.

Sunt acoperită de plumb greu,
pielea toată mi-e plumb și gândurile...
sărmanele mele gânduri...
Nu pot păși, nu pot respira..
parcă cerul și-a vărsat pe mine toate lacrimile ,
fâșii de argint viu, otrăvitor.

Ploaia mi-a devenit prieten și dușman,
leac dulce și otravă amară,
iar din nori mi-aș dori casă, în cer,
deasupra ta și a tuturor, în liniștea văzduhului.
Acolo ar fi chin și alinare.

Dar eu sunt pironită pe pământ,
mă zbat în lanțurile ce mi le-ai lăsat să mă sufoce;
nu-mi cunosc încă sentința,
nu cunosc nimic, nu văd.
Ochii mi-au devenit furtuni și abanos putred,
iar buzele mai păstrează vii urmele cuvintelor tale
în nuanțe de roșu și vișiniu,
acum doar amintiri prăfuite.

Sunt un deținut al cuvintelor și al dorului,
cu lanțuri prins, în carceră rece închis
așteptând un sfârșit, un mormânt, un pat.
Aștept să-mi crească din păr flori
și din gură lauri,
ochii să fie ca izvoare cu apă dulce.
Să mi se transforme al meu trup în fluturi
și să inunde văzduhul în zbor lin.
Vântul să îmi alunge dorul de lume, de oameni,
să fiu doar eu, cu mine și un pat viu.