Pumnale reci îmi străpung inima
și mi-o îngheață
apoi mi-o sfârtecă bucățică cu bucățică
și o risipește prin lume.
O bucățică poate ajunge la tine
și poate vei avea grijă de ea
restul ajung departe la el, la ea, la toți ceilalți.
Poate îmi va fi greu fără ea
și îi voi duce dorul,
dar oricum era pierdută demult
pentru că era la tine,
dar tu ai stivit-o și apoi,
ca un nemilos ce ești,
mi-ai dat-o înapoi.
Acum e bucățele,
dar e mai fericită că nu e a ta,
că tu nu mai aparții ei,
dar o mică părticică din ea
tot s-a întors la tine.
Oare acum o ții în mână și ai grijă de ea?
Acum o prețuiești cum ar fi trebuit
să o faci de la început?
Oare?....nu știu...
sunt confuză și mintea refuză
să mai creadă în lucruri,
este înghețată pentru că a fost în repaos,
până acum am gândit doar cu inima
și mintea a fost dată uitării.
Dar în final suntem doar niște oameni
ce distrug speranțe cu un singur cuvânt,
ce sunt îmbătați de ideea că numai dragostea,
doar dragostea poate aduce fericire
și doar ea poate auzi cu adevărat
ceea ce se ascunde în interior,
acel abis al amintirilor de mult uitate.
Îmbătată de fericire am fost, dragule
și poate voi mai fi de acum în colo,
dar fără tine, fără noi...
Aș spune că sunt cel mai trist om din lume,
dar asta ar însemna să mint
pentru că problema mea e mică,
dar inima mea o face să pară
de o greutate insuportabilă.
Știi care e problema mea?
am uitat să mai zâmbesc și încă uit să o fac
dar niciodată nu uit să îmi pun
masca de om fericit în fața ta
pentru că nu vreau să te întristez...
zâmbetul tău este singurul rău,
dar și singurul bine care mă alină,
Dar oare ție îți mai pasă de mine?
Te întrebi oare dacă mai sufăr
sau dacă sunt iar bine?
