O ultimă țigară...

N-am să culeg din suflete durerea

și timpul ce-a trecut ca un expres,

am să aprind în oameni doar puterea

și tot mai calm, în suflete să fac acces.

Voi fi un leac pentru dureri de trupuri

căci eu nu am avut un astfel de remediu,

un ser creat din flori culese de pe câmpuri,

scăparea dulce din a sufletului asediu.

Am să cutreier munți și apele întinse

și n-am să uit să mai opresc odată

să mai privesc, în vis, iubirile aprinse 

și dragostea, cu greu, pe suflete brodată.

Am să continui să culeg mai nesătulă,

cuvinte potrivite despre liniște și dor,

calme expresii din ale omului postură,

mai toată viața, liniștit, pân-am să mor. 

N-am să mai caut în a ta privire marea

și n-am să te privesc cum stingi țigara,

am să-mi îngheț pe buze întrebarea

și am să plec acum, lăsând în urmă gara

Și n-am să te mai caut în cuvinte mute

căci voi uita de tine și de mine iară,

voi trece peste timp, pe nevăzute

țipând în noapte, ca o adevărată fiară.

Am să continui să îmi scriu povestea,
mereu în cartea sufletului arzător
și-am să gravez pe inima ce prevestea
plecarea ta din gând și trup, acuzator.

Și-am să-mi adun din minte gânduri ude
și cu tristețe le voi așeza din nou pe pagini
iar gândurile despre tine le voi exclude,
vor fi scrise cu cerneală roșii pe margini.

N-am să inspir din nou din fumul de țigară

și nici n-am s-o aprind pe ultima cu tine,

dar voi visa mereu la dragostea primară,

ce azi tot se aprinde în inima ce-ți aparține.

Fii, minune!

Fii, minune...
Scăparea mea de disperare,
ia-mi gândul și du-l departe,
departe de trup și suflet,
departe de inimă.
Tu,
fii leac pentru inimă,
hrană pentru trup,
mână pentru mâna mea
ce e întinsă...

Fii, minune...
soare pe cerul palid,
cuvânt pentru gura uscată,
mângâiere dulce pentru suflet.
Pentru mine,
să-mi fii gând cald,
chemare în noapte...

Fii, minune...
cerul și stelele încununate-n lună,
marea și scoicile sidefate,
picior pentru trup olog.
Pentru noi,
să fii mâna ce șterge lacrima
în noapte, singuri...

Să-mi fii, minune...
totul sau nimicul lumii,
întreg al sufletului
și cu inima,
întreg al inimii mele,
Să-mi fii soare ce apune,
mereu în brațele mele,
lumina ce-mi inundă ochii
în fiecare dimineață,
totul
sau nimicul cerului...

Gând

Și din vlăstarul dorului profund

Va curge, mai alert, un gând

Al sufletului veșnic ”necuvânt”

Pribeag străin, o notă dintr-un cânt.

Un gând profund, nemărginit

Un nesfârșit abis cu dor cuprins

O calmă briză din vânt nefericit

Va tăinui pe veci în vers aprins.

Și într-o filă de mister obtuz

Va plânge un copil cu zâmbet stins

Cu lacrimi albe de cristal pătruns

De gând cuprins, în nesfârșit învins.

De suflet

Cufundată în gânduri adânci despre tine,
îmi plec capul spre orizontul necuprins.
În aer se simte miros de schimbare,
spre bine sau spre rău... spre nimic.

Simt norii plângând pentru gânduri,
pentru toate inimile reci ale lumii.
Plâng pentru tine că nu-mi ești aici
și pentru mine că-mi sunt fără scăpare.

Lacrimi reci dansează prin aerul greu
se așează alene peste toate câte sunt,
Se așează pe copaci, pe flori, pe suflete,
Pe cioburile neșlefuite căzute din inimi.

Auzi: păsări își cântă durerea în versuri,
triluri înghețate de timp și nepăsare...
Plânsul norilor le-a udat și lor ființa
și acum plâng și ele în melodii sinucigașe.

Eu le ascult de la același fereastră veche,
aceeași casă plină de amintiri dulci și amare.
Pare că totul se pierde în liniștea crepusculului,
suflete chinuite se înalță spre cerul gri.

Îți simt prezența în căldura familiară a focului,
aud vocile celor ce au fost, păstrate în pereți.
Pare că îți aud glasul și strigătele amare,
îți văd ochii prin oglinda obscură, cum plâng.

Cine?

În seară mă gândesc din nou la tine
Și aș vrea să-ți spun ce simt,
dar nu mi-e bine..
Nu știu ce vreau, dar știu că tu
Mi-ai fi deajuns, te vreau pe tine...

Mi-e drag să-ți scriu, căci tu mi-ești drag
Iar vocea ta e dulce,
Ești chinul meu din suflet ars,
Ești leac, otravă, drog, regret,
Gânduri rostite în mister.

Aș vrea să știu tot ce gândești
Să văd de știi de mine,
Să vin să te cuprind ușor,
Să știu că vom fi bine, să visăm.

Am gânduri încurcate și nebune,
Iar sufletul e chinuit..
Gura-i uscată de cuvinte,
Dar totuși încă vreau să strig,
Să mai șoptesc că-mi placi, că mi-ai plăcut,
Că-mi arzi tot trupul,
Că-mi chinui sufletul și inima,
Sărmana, te așteaptă cu ardoare.

Nu vreau să plec, nu vreau să pleci,
Dar nu te știu pe tine...
Tu vrei să stai? Tu vrei să pleci?
E-așa ciudat, te rog tu spune-mi
Spune-mi că stai,
Că vrei să-mi fii mână și gând,
Picior și inimă când ale mele nu mai pot,
Să-mi fii, să-ți fiu, să ne fim...

Aș vrea

Aș vrea să privesc la nesfârșit apusul,
dar ochii mi-s obosiți și încețoșați.

Aș vrea să vorbesc despre toate și tot,
dar gura e secată de cuvinte și doare.

Aș vrea scriu versuri așa în tandem cu aerul,
dar nu pot respira, aerul devine fum.

Aș vrea să visez despre o noapte de vară,
dar somnul nu mă ia, sunt mereu trează.

Aș vrea să cânt la fel ca păsările cerului,
dar vocea mi-e doar șoaptă de dor uscată.

Aș vrea să fiu soarele, luna și stelele,
dar gravitația îmi oprește zborul spre cer.

Aș vrea să fiu o floare sau un copac viu,
dar ființa-mi este pătată de păcate, nepură.

Aș vrea să fiu vântul ce-mi suflă în față,
dar mi-e trupul din materie grea, nu zboară.

Aș vrea să-ți fiu ție ce nu mi-am fost mie,
dar mi-e imposibil să te găsesc, ca pe mine.

Aș vrea să-ți fiu mână și jumătate de inimă,
dar eu sunt formată din jumătăți, nu aș mai fi.

Aș vrea să-mi fii tu ceea ce nu-mi sunt eu,
dar timpul nu ne lasă să fim ceea ce nu suntem.

Aș vrea să fim pierduți prin lume, împreună,
dar încă ne suntem pierduți unul de celălalt.

Aș vrea să-mi fac din dor aripi și să vin la tine,
dar dorul e prea greu, fac aripi ca de plumb.

Aș vrea să fiu liberă ca marea și nisipul,
dar până și ele sunt blocate pe o plajă rece.

Aș vrea să te găsesc pe tine pe acea plajă,
dar acum este iarnă și plaja este doar gheață.

Aș vrea să pot să vreau tot ce inima-mi cere,
dar inima nu vorbește. doar gândul e spre tine.

Să fim...

Bună,
aici sunt cu inima rece.
Te aștept în parcul nostru
să-mi fii soare în zi,
lună în noapte...

Te aud.
Râsul tău îmi răsună în minte,
un clopoțel dulce,
un cântec suav
Despre vreme și amintiri.

Te caut.
Merg prin lume după tine
Să ne unim într-un dans,
într-o seară de vară,
la un bal cu crai și crăiese.

Să visăm.
Să privim cerul albastru
întinși într-un lan de margarete,
stelele să ne mângâie chipurile,
să fim doar noi...

Să iubim
și nesfârșitul să fie al nostru.
Lumea să fie o clipă,
clipa dulce să dureze veșnic,
până în ziua de apoi.

Uitare

Fereastra uitată deschisă
Mi-aduce aminte de tine
și soarele palid, cu dor,
mai cântă din cântecul tău.

Nici casa nu uită, nici eu...

Aș vrea să-ți cuprind nemurirea
Să fug iar cu tine prin flori,
cum tainic se-arată în vise,
din cer să cobori, lângă noi.

Nu uită nici cartea, nici eu...

Să-ți mângâi doar fruntea
și calm să-ți zâmbesc eu aș vrea.
Să-ți vad fericirea pe buze,
din ochi să nu curgă mărgea.

Nici mama nu uită, nici tata...

Mi-e dor fără de tine mai mereu
și mama și tata te uită.
Trecu anii cu greu peste ei,
cu gândul la tine, nu uită.

Și anii tot trec, eu nu uit...

Aș vrea să-ți ating iarăși mâna
Și să îți simt viața curgând
Să crești tu, alături de mine
Să uităm de dor, să nu plâng.

Căci lacrimi mai cad, tot nu uit...

Și calm eu te-aș strânge în brațe,
tu, înger plăpând și blajin,
ți-aș scrie firave citate,
cu mine să fii, cu mine să fii.

Dorul tot arde, mă uită...

Și timpul se scurge aici
Acolo e veșnic și greu
Tu chipu-ți întoarce spre noi
Nu ne uita, nici eu nu uit,
                                   în veci.

Jurnal

În pragul nopții rele ce iar urma să vină
Am scris uscate versuri pe o ciudată filă
Am înnodat cuvintele mai grele într-o bilă
Și atârnate de tavan, le-am pus într-o movilă.

Am continuat a-mi scrie aievea suferința
Pe foaia albă, rece, dintr-un jurnal tot ud
Din sufletul mai rupt, din dorul mai profund
Cuvinte ce-mi fierbeau în vede doar dorința.

Și-am scris în nemurirea cărții ce-a trecut
Ca pe icoana veche-a unui sfânt de mult apus
Din gândul tainic și profund al unui creier smuls,
Versuri de foc din timpul anilor ce s-au pierdut.

Și din jurnalul crunt ce-mi deveni asediu
Am rupt fășii adânci din paginile sure
Și le-am cusut cu fir de legăminte dure
Pe rănile agonice ce-s fără de remediu.

Mi-am așezat cuvintele pe perne și pe pod
Să nu le uite nimeni menirea din sufletul anost
Eu calm, să nu le uit puterea din inima ce-a fost
O caldă fericire crudă, a nemuriri rod.

E liniște

E liniște tristă în miezul de noapte,
Luna din nori privește spre ape.
Aeru-i rece și focul mocnește,
Inima-mi tristă prin vise plutește.

Cu ochii de ger privește prin geam
Un tânăr sălbatic cu chip de cleștar,
Cu ochii ca trufa, cu buze de jar,
Mă strigă în noapte să-l mai iubesc iar.

Dar visul alene se duce ușor
Și inima strigă și plânge de dor
Căci tânărul crai a dispărut în vis
Departe de mine, în nepătruns cuprins.

Și calm îmi apar în minte, agale
Doi ochi de chihlimbar și plini de mirare
Iar stelele măiestre se varsă din ei
Pe florile curbate ale veșnicului tei.

Cu sufletul rece un dor m-a cuprins,
În casa cea udă și focul s-a stins
Iar gândul îmi zboară la visul duios
Cu tânărul crai cu zâmbet frumos.

Eu stam lângă fereastră și cântul ascultam
A păsărilor triluri ce magic mă purtau
Spre țărmul mării albe, spre tânărul frumos
Spre buzele arzânde ce îmi zâmbeau duios.

Diavol

În necuprinsul nopții 
Răsari din timp, pe ape,
Cu gânduri necurate 
Vărsate-n ochi albaștri.

Ți-i părul ca de pâclă
Și buzele ți-s roșii, 
Diavol cu glas dulce, 
Răsunător în noapte.

Apropierea ta e rece, 
Dar mâna-ți este caldă, 
Veșmântu-ți este negru, 
Iar inima de piatră.

Te vad cum zbori departe
Te-apropii, iar te duci, 
Ești chinul cel mai dulce, 
Diavol printre cruci.

Ape

Stele-ngână glasul dulce,
Mândru-al lunii străvezii
În acorduri de piane
Și de versuri cenușiii.

Calme ape se revarsă
Într-un lac ocrotitor,
Ce pe fața lui se plimbă
Doi tineri fermecători.

Cântul apelor le umple
Inima din pieptul lor,
Două suflete-mbătate
De amorul visător.

Și cum mâinile-mpreună
Stau cu foc pe pieptul lui,
Tânăra din ochi surâde
Și-i oferă-un lin sărut.

Tânărul zâmbește dulce
Din ochi de mărgea albastră
Și-i sărută mândru tâmpla
Tinerei lui dulci mireasă.

Barca lor ușor se plimbă
Peste-oglinda lacului
Iar din inimile-unite
Se aud bătăi de cânt.

Noapte trece mai departe
Peste cuplul singuratic
Ce străbate, cu păcate
Inocența dulce-a apei.

Dulce, Românie...

Într-un continent aparte
S-a născut un stat frumos,
O mândrie de comoară
Cu câmpii, șesuri și munți.

Și are-un popor pesemne
Mândru, harnic și frumos
Și când toți ei se adună,
Timpul parcă stă în loc.

România noastră dragă
Ești un amalgam de vieți
Ne-ai primit pe toți în brațe
Și ne-ai oferit un sens.

Ești un cumul de culturi
Cu minuni și oameni buni
Ești pământu sfânt ce noi
L-am primit în dar de Sus.

Ești frumoasă, Românie
Și noi mândrii mai suntem
Cu-așa țară-nvingătoare
Cu-așa un popor măreț.

Ai noștri străbuni, cu viața
Ți-au slujit și s-au luptat
Pentru libertatea noastră
Pentru tine, sfânt uscat.

Și din truda lor măreață
Te-au ținut vie mereu,
Acum este rândul nostru
Să-ți slujim ție la greu.

Azi, în zi de sărbătoare
Noi pe tine te serbăm
Draga noastră Românie,
Dragul nostru viitor.