Cutie neagră

Mi-am închis gândurile întunecate
într-o cutie de lemn,
lucrată cu măiestrie din abanos,
la fel ca ale mele crezăminte crunte.
Iar cutia rece am pus-o ca premiu
într-un carnaval,
un carnaval al umbrelor și al deșertăciunilor.
Mi-am zis că o voi oferi în dar
unei ființe ce-mi va ghici ghicitoarea
căci cutia am ferecat-o cu vene roșii,
iar de acestea am prins ca lacăt
a mea inimă crudă
astfel cutia să fie închisă bine
și gândurile-mi să fie prizoniere mult timp,
poate o eternitate...

Deasupra ei am scrijelit pe lemn a mea întrebare:
”Ce totuși mai trăiește când suflul iar dispare?”
Și bucuroasă că nimeni nu-mi va descoperi răspunsul,
mi-am așezat trupul lângă cutie și am adormit.
Am dormit un veac întreg sau doar două secunde,
nu știu căci nu am simțit nimic.
Dar somnul mi-a fost tulburat de o ființă,
tânără făptură cu ochi de ocean și obraji de soare.
Mi-a spus că dorește a-mi răspunde la-ntrebare.
Eu doar am râs, n-am spus nimic,
știind că acel tânăr liniștit nu-mi va ghici, nu va găsi
răspunsul la a mea ghicitoare nefericită.
- Ce crezi că este? i-am șoptit,
scoțând pe față-un zâmbet încruntat,
el mi-a zâmbit la rândul său și parcă simt
cum lumea s-a cutremurat.
- O inimă! el mi-a răspund încet
și totu-n jur s-a clătinat cu mine deodată.
El a ghicit al meu răspuns și-acum cutia neagră
îi aparține numai lui, asemenea inimii ca lacăt.
Am luat-o ușor de pe raft cu mâini tremurânde
și i-am întins-o drept ca dar, așa cum am promis.
El a primit-o bucuros, grăbit să o deschidă,
căci inima ce o ținea închisă
s-a transformat acum într-o bucată din a sa
și stă pitită în al său piept cald și liniștit.
Și a deschis-o în final, cutia ruginită
și iată că din ea se văd ușoare umbre cenușii.
El o privește încruntat și parcă înțelege,
zâmbește iar și iară că a transformat
acele umbre negre în albi și galbeni fluturi.
Eu am rămas să îl privesc cu trupu-nmărmurit
de-a sa minunea ce-a făcut cu gându-mi ofilit.
Toți fluturii s-au adunat de-asupra-mi ca în ceată
și toți ușor au dispărut în mintea-mi cea înceată.
Mi-a dat blestemul înapoi, crezând că face bine,
dar ochiul meu s-a tulburat când a-ntâlnit a sa privire.
Oceanele au devenit ape învolburate
din care parcă ar ieși fulgere otrăvitoare.
Eu l-am privit neputincioasă cum trupul și-l îndepărtează
cu tot cu inimă și-a mea cutie tot mai neagră.
Am rămas pironită pe scaunul de lemn,
cu gândul luând-o razna în capul greu,
simt gândurile scurgându-se prin ochi
și ca sunete ieșindu-mi printre buzele uscate.

Dar visul meu nefericit s-a terminat când vântul
mi-a mângâiat obrajii și gura-ntredeschisă.
M-am ridicat și mi-am privit cutia prețuită
ce gândul încă îmi păstra, cu inima pecetluită.
Ființa ce mi-a oferit, în vis, a mea conștiință
nu mai era căci dispăruse, luând cu ea teama
și neliniștea mea nemăsurată.
Am ridicat cutia de pe raft
 și iar mi-a zis că nu e bine să o las
ca premiu pentru orișicine;
am prins-o bine sub un braț și am luat-o cu mine
să o nu o pierd, să o păzesc, căci mi-e comoară vie,
mi-e și blestem și fericire, dar totuși o păstrez cu mine
să-mi fie inspirație divină, peste ani lumină,
sub a inimii curată stăpânire.