Condei și călimară

Privirea-mi zboară prin camera obscură,
spre biroul gol și dur
ce este martor al harului meu.
Nu am nimic, dar totuși am totul,
condeiu-mi este forța toată,
iar călimara-i dătător de viață.
A mai rămas doar foaia albă,
sinistru loc unde gânduri dansează
într-o horă despre viață, despre moarte,
cu pași alerți, creând magie.

Mâna ce scrie e plăpândă
și gândul șchiop și orb,
mai zămislește fragede speranțe
prin versuri calme ce cu greu le port.

Condeiu-i magic, călimara vie
și împreună ard fâșiile de dor
și cu iuțenie și măiestrie,
transformă dorul în ogor.
Iar în ogorul negricios
sădesc speranțele din vise,
ale vieții magice semințe,
le îngrijesc, ca din nămol
să iasă fragede și calde versuri.

Eu doar culeg, alene și cu grijă
acele roade de mister
și iau condeiul pe hârtie,
pictând un vers în negru-roș.

Ogorul nu mi-e altceva decât ființa,
iar brazdele mi-s șanțuri din inimă,
semințele mi-s gândurile bine,
sădite pentru mine, pentru tine.
Din rodul lor se-nalță crezământul
și falnic gândul cel hain,
din suflet pentru suferință,
alene versuri despre chin.

Eu-s rob pentru a mea gândire,
iar inima e șezământ
pentru trăiri și pentru doruri pline,
culese din grădini de fericiri.
Mi-e însăși trupul călimara,
acel de viață dătător,
nu dătător de viață pentru tine,
ci pentru vers măgulitor.
Condeiul fraged mi-e gândirea,
doar foaia nu s-a transformat,
doar ea mi-e martoră, minune,
de lacrimile ce le-am dat.