Camera de oțel

Mi-am închis sufletul într-o încăpere rece,
cu pereți de oțel dur, prizonier,
legat cu lanțuri de plumb.
Și acolo l-am învățat să vorbească
graiul condeiului și al călimării,
l-am învățat să scrie frumos,
să aleagă cuvintele crude
adunate cu trudă din lume.

A învățat sufletul meu, dragul,
să-mi scrie gândurile
pe pânză albă, brodată cu aur,
versuri în vârtej puternic
pictate cu cerneală roșie, sidefie.

A făcut din versuri diamante
și le-a luat ca gheare
începând să scrie pe pereții celulei;
și-a creat propria carte,
carte din oțel dur, cu pagini cenușii
să dăinuie peste vreme.

Mie mi s-a făcut milă de el
și l-am eliberat din chin,
iar lumina palidă a soarelui
l-a transformat într-o pasăre,
a înviat din cenușă ca un pheonix,
o cenușă a cuvintelor grave.

Camera de oțel am numit-o inimă
și i-am lăsat scrijeliturile vii
ca dovadă a ceea ce a crescut în ea,
dovadă a sufletului meu
ce și-a luat zborul alene
pe aripi de gânduri ruginite.

Semănător de cuvinte

Mi s-a transformat trupul într-o adevărată urgie,
iar în centrul ei se află a mea inimă chinuită
de toate păcatele mele, de dorurile mele,
de timpul hain ce curge mai repede decât un râu.

Am încercat să îmi culeg cuvintele din timp
și să le țes, să le împletesc în frumoase rânduri,
apoi să încerc a le picta alene pe foi de stejar,
să fie și ele veșnice, ca orele din care le-am cules.

Mi-am tatuat pe piele versurile ce le scriu,
stângace stele desenate în galben-palid, cu tentă gri,
să-mi fie mereu cu mine, să rămână mărturie a ce am fost
și a ceea ce poate voi mai fi, un semănător de cuvinte.

Al meu trup este de fapt o carte a sufletului cald,
file albe legate între ele cu fire moi de aur.
Condeiul mi-e gândul controlat de soarele meu -
inima-mi pârjolită de toate câte-mi cunoaște mintea.

Cartea cu file nescrise mi-e ogorul cel sfânt
în care semăn gândurile ce le nutresc cu inima,
mereu altele, mereu mai chinuite și stângace
asemenea unui copil ce învață a scrie prima dată.

Semințele ce le semăn sunt bucăți din inima-mi ruptă,
de prea multe ori cusută, până nu am mai avut ce cârpi,
Picurii ploii ce cad din cer sunt ale mele lacrimi pierdute,
din dor create, ajutor pentru roadele ce urmează a crește.

Ale mele versuri - semințele create din inimă - fragile,
vor crește asemenea ierbii în verile caniculare
și vor rămâne neschimbate de timpul grăbit și neiertător,
Umbră pentru sufletele urmașilor mei și a urmașilor lor.

Mai dragă...

Mi-am regăsit cu greu suflul
în încercarea de a urca culmea inimii...
E ascuțită, iar drumul e mlăștinos,
plin de râuri ce curg alene,
râuri de viață, roșii,
pe maluri presărate cu aur greu.

Bătăile inimii au devenit cutremure,
iar mie mi-a fost mai greu să urc,
am căzut,
iar în căderea mea
am simțit cum trupul devine plumb,
mâinile mi s-au murdărit cu sânge,
cleios roșu al apelor vii.

Acum, cu mâinile murdare,
am desenat pe pământ un portret.
Era al tău sau al meu,
era al nostru, amândoi aceeași ființă.
Pe tine te-am desenat cu negru,
iar eu am venit ca o completare,
în roșu și vișiniu, ca cireșele de mai.

Mi-am continuat drumul mai apoi,
spre apogeul ce mă aștepta,
spre vârful drumului venos, presărat cu dor,
mergând mai grăbită,
cu timpul împingându-mă de la spate
la fel de grăbit ca și mine,
mai alert, mai ager,
mai chinuitor cu ale sale secunde haine.

Și iată-mă ajunsă în vârf, în final,
găsind acolo o bancă, neagră,
așezată cu spatele spre mine,
cu fața spre soarele ce cu greu
se pregătea să adoarmă.
Și pe bancă se zărea o umbră dulce,
o cunoscută ființă de ceară,
cu plete negre în vânt, cu haine sumbre
pictate parcă pe acel trup greu,
o imagine venită alene, din trecut.
Fantoma s-a întors spre mine
cu ochi de ocean, cu privire de jar
și timpul s-a oprit,
eu parcă îmbătrânisem cu anii,
parcă inima pompa mai lent, zvâcnind.
O șoaptă:
- Bună, ai venit!
și lumina s-a stins încet
lăsând loc nopții să cadă
peste două inimi cenușii,
a mea și a fantomei mele, mai dragă.

Cutie neagră

Mi-am închis gândurile întunecate
într-o cutie de lemn,
lucrată cu măiestrie din abanos,
la fel ca ale mele crezăminte crunte.
Iar cutia rece am pus-o ca premiu
într-un carnaval,
un carnaval al umbrelor și al deșertăciunilor.
Mi-am zis că o voi oferi în dar
unei ființe ce-mi va ghici ghicitoarea
căci cutia am ferecat-o cu vene roșii,
iar de acestea am prins ca lacăt
a mea inimă crudă
astfel cutia să fie închisă bine
și gândurile-mi să fie prizoniere mult timp,
poate o eternitate...

Deasupra ei am scrijelit pe lemn a mea întrebare:
”Ce totuși mai trăiește când suflul iar dispare?”
Și bucuroasă că nimeni nu-mi va descoperi răspunsul,
mi-am așezat trupul lângă cutie și am adormit.
Am dormit un veac întreg sau doar două secunde,
nu știu căci nu am simțit nimic.
Dar somnul mi-a fost tulburat de o ființă,
tânără făptură cu ochi de ocean și obraji de soare.
Mi-a spus că dorește a-mi răspunde la-ntrebare.
Eu doar am râs, n-am spus nimic,
știind că acel tânăr liniștit nu-mi va ghici, nu va găsi
răspunsul la a mea ghicitoare nefericită.
- Ce crezi că este? i-am șoptit,
scoțând pe față-un zâmbet încruntat,
el mi-a zâmbit la rândul său și parcă simt
cum lumea s-a cutremurat.
- O inimă! el mi-a răspund încet
și totu-n jur s-a clătinat cu mine deodată.
El a ghicit al meu răspuns și-acum cutia neagră
îi aparține numai lui, asemenea inimii ca lacăt.
Am luat-o ușor de pe raft cu mâini tremurânde
și i-am întins-o drept ca dar, așa cum am promis.
El a primit-o bucuros, grăbit să o deschidă,
căci inima ce o ținea închisă
s-a transformat acum într-o bucată din a sa
și stă pitită în al său piept cald și liniștit.
Și a deschis-o în final, cutia ruginită
și iată că din ea se văd ușoare umbre cenușii.
El o privește încruntat și parcă înțelege,
zâmbește iar și iară că a transformat
acele umbre negre în albi și galbeni fluturi.
Eu am rămas să îl privesc cu trupu-nmărmurit
de-a sa minunea ce-a făcut cu gându-mi ofilit.
Toți fluturii s-au adunat de-asupra-mi ca în ceată
și toți ușor au dispărut în mintea-mi cea înceată.
Mi-a dat blestemul înapoi, crezând că face bine,
dar ochiul meu s-a tulburat când a-ntâlnit a sa privire.
Oceanele au devenit ape învolburate
din care parcă ar ieși fulgere otrăvitoare.
Eu l-am privit neputincioasă cum trupul și-l îndepărtează
cu tot cu inimă și-a mea cutie tot mai neagră.
Am rămas pironită pe scaunul de lemn,
cu gândul luând-o razna în capul greu,
simt gândurile scurgându-se prin ochi
și ca sunete ieșindu-mi printre buzele uscate.

Dar visul meu nefericit s-a terminat când vântul
mi-a mângâiat obrajii și gura-ntredeschisă.
M-am ridicat și mi-am privit cutia prețuită
ce gândul încă îmi păstra, cu inima pecetluită.
Ființa ce mi-a oferit, în vis, a mea conștiință
nu mai era căci dispăruse, luând cu ea teama
și neliniștea mea nemăsurată.
Am ridicat cutia de pe raft
 și iar mi-a zis că nu e bine să o las
ca premiu pentru orișicine;
am prins-o bine sub un braț și am luat-o cu mine
să o nu o pierd, să o păzesc, căci mi-e comoară vie,
mi-e și blestem și fericire, dar totuși o păstrez cu mine
să-mi fie inspirație divină, peste ani lumină,
sub a inimii curată stăpânire.