Noapte

Este o noapte rece și tăcută
și-o infernală ploaie cade
peste copacii cei pierduți
în zările mai nergre și îndepărtate.

O rece noapte, mai tăcută...

Eu stam la geam și ascultam
cum apa cade peste lume,
doar picături la unison, mai cântă
un cânt de dor pentru furtună.

În noaptea rece, tot tăcută...

Doar vântul ce suflă mai tare
mai tulbură a apelor chemare,
mai rupe o ramură ce trece
falnică peste geamul cel rece.

Prin noaptea tăcută și rece...

Toate dispar ușor din lume,
dar eu la geam tot mai rămân
și mai privesc la ploaia ce tot cade
peste pustiuri adormite doar de cânt.

Și noaptea rece to mai tace...

...umbră...

Glas rece și străin, departe
strigă...
mă cheamă cu durere spre o lume nouă,
departe de lumea ce nu mă vrea
departe de durerea ce mă arde
și îmi sfășie cu putere tot ce a mai rămas viu în mine.

Sunt singur din nou, fără nimic
nu vreau să stau aici, în întunericul acesta mut
să fug?
să strig?
nu știu... aș putea ajunge altundeva?
dar dacă plec, îmi vor lipsi multe,
îmi vor lipsi soarele și stelele,
îmi va lipsi aerul vindecător...

Înăuntrul meu se dă un război,
am devenit un câmp de luptă, rece, însângerat,
fără apărare,
sinistru..
și simt cum toți mă sfâșie cu armele,
cum se scurge sângele cald...

Sunt doar o umbră rece
ce hoinărește printre oamenii triști,
fără o lumea a mea,
doar eu, o umbră purtată de vânt
peste tot,
dar totuși nicăieri concret...
o umbră de mult uitată de vreme, de toți...
m-am uitat chair și eu, undeva departe
într-o lume ce era cândva a mea.

Sentimente paralele

Din trup flămând vegheat de stele
voi șterge visele secate de culoare,
voi face inima, izvorul necuprins de viață
să mai trăiască înc-o veșnicie nepătată.

Cuvintele nu-și mai găsesc pereche...

Curând, adâncul sufletului negru
se frânge liniștit în întunericul mortal,
bucățile se varsă in abisul rece
și se lipesc de alte suflete pereche.

Se rupe inima pătată de regrete...

Din cumulul de sentimente paralele
culeg cu greu urmele de durere
și le așez cu greu în poze, pe perete
să fie luminate, de speranțele concrete.

Se rup și stele de cerul rece...

Din ochii negrii obsedați de stele
mai curg și astăzi, repezi, cu durere
tot lacrimi rele, obsedate de putere
create veșnic de imagini multe și obscene.

Din suflet un tunet se revarsă...

Acum, cu trupul ostenit, fără putere
m-apropii de o dulce adiere rece
cu pași grăbiți mă-ngân cu vânturile rele
spre tine, spre inima ce bate cu durere.

Cu suflet gol pășesc spre întuneric...

Mă-nclin ușor cu vântul în surdină,
cu cântece ușoare ce-mi alină
tritețea necuprinsă din adâncul rece
al sufletului cald, fără pereche.

Trup flămând...

"Acum sunt mai pustiu ca-ntotdeauna"
cu gânduri mai adânci și mai sinistre
și-ncerc să mă acomodez cu lumea
"acum mi-e cel mai rău și cel mai bine"
Jur împrejur răsar strigând pe strada,
copii fragili cu zmee tremurânde
și oamenii tot trec în depărtate,
cu chipurile pale și plăpânde.

Iar eu sunt tot aici, și tot mai rece,
cu gândurile împrăștiate-n minte,
Și seamănă leit cu ploaia cea măruntă
ce cade zgomotos din norii negrii.
Iar tragic, din pieptul meu se-aude,
mai tare și cu sunete vulgare,
cum inima se sparge și răsună
la fel ca tunetul dintr-o furtună...

Văd cum acum curg repede pe geamuri
șiroaie reci de apă grea, obscure
Încerc să nu le bag în seama
dar ploaia mi-a pătruns deja în fire...
Și simt ușor cum ruginesc, mai tare
cum toată firea mi se schimbă
și mă transform în ce n-am fost demult,
un rece trup flămând, cu vină...

Și trist, din ființele de plumb
ce trec pe strada cea pustie
răsar doar chipuri ruginii, osoase,
brăzdate fără milă de trecut, de timp, de vină...
Au ochii reci și de pământ, uscați de lacrimi
și din priviri emană agonie
biete, ființele de lut ce greu se plimbă
pe lângă trupul meu flămând, cu vină...