Pecete

Jugul stelelor mi-a îmblânzit gândirea
ce luase drumul nebuniei senile,
iar greutatea lui mi-a liniștit trupul,
sălbatică trestie ce se leagănă cu putere
când vântul adie,
când ploaia cade.

Luna mi s-a așezat în frunte,
ca far ce să-mi lumineze cale spre zi,
spre ceva nou, bun,
căci întunericul nopții este de nepătruns
și eu nu mai pot a merge,
nu-l mai pot străbate
când aerul devine greu de obținut.

Două stele mi le-am așezat pe ochi,
calmante dulci pentru ochii obosiți,
pentru privirea încețoșată.
Zăresc doar lumini obscure și nimic mai mult,
lumini ce desenează contururi vii,
imagini neclare ale unor ființe
ce se înclină agale,
când spre stânga, când spre dreapta,
ca un pendul al unui ceas ce bate alert,
vestind că timpul trece ca o săgeată.

Eu îmi împart bucata de fericire cu universul,
căci el mi-a devenit parte din trup.
Luna a fost absorbită de gândul meu șchiop,
iar jugul stelelor palide
mi-a devenit șirag neprețuit de perle
în care fiecare mărgea
poartă pecetea inimii mele reînnoite.