Plămădire

Am încercat să îmi scriu gândurile
pe filele unei cărți umbrite de timp,
dar greutatea lor, rece,
le-a sfărâmat într-o clipă...
au rămas doar fâșii mici,
martore ale durerii, ale fricii,
rămășițe pătate cu sânge negru, scurs
din sufletul posac.

Am încercat să îmi îngrop fericirea,
ca pe o comoară neprețuită,
în brazda caldă a inimii,
în pământul roșu al venelor slabe,
dar fericirea nu mai este, s-a evaporat
în aerul sufocant al cerului,
transformându-se în nimic.

Am încercat să te caut pe tine
printre norii văzduhului necuprins,
dar vraja ta e de negăsit,
imaginea ta dăinuie într-o ramă veche,
agățată de peretele coșcovit al minții,
doar imagine...
și frânturi din glas
ce îmi sunt cântec chinuitor,
în serile singure, când luna dispare în zare.

Și am avut impresia că te-am găsit,
așezat cu picioarele pe un nor,
un înger cu aripile frânte de zbor,
dar ființa ta s-a cutremurat foarte tare
și nu a mai rămas nimic, doar o pană neagră
ce agale plutea spre pământul tare,
spre țărâna plămădirii sale inițiale.