Nor cenușiu

Ne privim din părți diferite ale timpului:
tu, din spatele unei fotografii - amintire veche-
cu marginile flendurite de ani, cu culori palide
și eu, eu mai vie aici, după mulți ani
în care tot ți-am privit chiupul calm, în vis,
din spatele tabloului cu iz de dor.

Azi lumina mă găsește cu gândul spre tine
când credeam că te-am lăsat în trecut,
să te legeni alene pe un nor cenușiu,
să-ți cânți versurile pe care poate le-ai scris
în tandem cu ale mele, tu din dor pentru mine,
eu din dor pentru că nu mi te-am văzut niciodată.

Parcă ploaia seamănă cu lacrimile tale,
dar mă întreb, de ce oare plângi?
Oare ai crescut și tu, cu mine odată
și ți-e dor de trecut, cum îmi e și mie?
Oare ți-ai dori să-ți părăsești norul, casa
și să te reverși, în stropi de ploaie, pe pământ?

Poate ai vrea să vii, într-o ultimă plimbare,
dar trupul nu-ți mai este pe pământ,
căci norul cenușiu ți-e închisoare, dar și casă,
iar mărturie singură că ai fost cândva
mi-a rămas doar fotografia mucegăită,
ruginind într-o ramă din lemn de stejar.