Crăciun

Câțiva fulgi de nea
plutesc prin văzduh
e din nou Crăciun.

Miros de brad
îmbibat cu fum,
e din nou Crăciun.

Clinchet de clopoței
pe ulița tristă,
e din nou Crăciun.

Eu și tu,
și o lumânare aprinsă...

Ratacire

Îmi amăgeşti inima
Cu flori de tei şi cimbru
Şi sufletul tânjeste
Şi-ţi caută privirea.

Am rămas ca sihastră
Tot căutând de tine,
Am rămas ruginită
În inerţia mea continuă.

Tu nu-mi mai ieşi în cale
Cum o făceai cândva
Tu nu-mi mai cânţi în noapte
Cu vocea-ți catifea.

Nu mai aud bătaia
Ce-ţi vuieşte din piept
Căci inima-ţi de piatră
Şi corpul din ciment.

Bătaie ta se pierde
În sunetul pădurii
Şi răsuflarea-ți vie
Dispare în câmpie.

Eu am rămas aicea
Privind spre luna sură
Şi inima-mi sărmana
Tot rătăcită sună.

Experiența Predeal - Partea a II - a

Hai cu ciorba de la Curmătura

Ne-am continuat ”aventurile” montane cu ceea ce mi s-a părut mie cel mai frumos traseu, și anume cel spre cabana Curmătura, o micuță construcție din lemn parcă răsărită de bună voie din munte.
Traseul a fost destul de lung, să spun cam cu aproximație vreo 10 km sau chiar mai mult, dar vă spun, aproximările nu sunt punctul meu forte.
Au existat unele poțiuni prin care exista posibilitatea de alunecare, traseul desfășurându-se în mare parte prin pădure, iar unele zone erau lipsite de stabilitate, dar cu toate acestea, am reușit să îl străbatem fără incidente majore.

Am avut parte de aceleași priveliști minunate, neatinse de om, de aceeași aranjare naturală, sălbatică. Am avut parte de trunchiuri de copaci căzuți, de stânci albe și neșlefuite și de iarbă verde și proaspătă. Peste tot se simțea mirosul înțepător, specific al brazilor, al rășinii arămii ce se scurgea pe trunchiurile lor obosite de timp. Doar vântul și briza lui ușoară mai aducea și alte arome neobservate până atunci.
Din când în când, liniștea era întreruptă de câte o pasăre care-și cânta dorul, de câte o vietate care fugea din calea noastră făcându-și loc printre frunzele și crengile uscate căzute pe sol. Natura își continua existența fără să ne simtă prezența. Nimeni și nimic nu-i putea luat frumusețea și calmul, poate doar câte un țipăt de entuziasm al unui coleg de grup, căci acolo se puteau manifesta în voie. :)) Pot spune că acolo erau una cu natura, la fel de sălbatici, la fel de neîmblânziți.

Ne aventuram pe traseu la fel cum caprele negre se aventurau pe muchiile munților. Le-am luat noi locul pentru o vreme. Dar că tot veni vorba de capre, mărturisesc că am avut norocul să observăm aceste vietăți în habitatul lor natural. Am fost uimită de agilitatea lor. Țopăiau pe stânci de parcă nu ar fi fost conștiente de faptul că o mișcare greșită le-ar putea aduce sfârșitul. Fascinante făpturi!

După porțiunea de traseu străbătută prin pădure, am ajuns pe un platou unde ne-am bucurat de imaginea munților. Pentru o vreme nu mai aveam de urcat, pentru că platoul era relativ drept. Încă mai aveam de parcurs o distanță considerabilă până la cabană așa că, după ce ne-am odihnit puțin și ne-am mai recăpătat din puteri, am continuat expediția. 

Platoul ne oferea o priveliște suberbă asupra pădurii prin care am urcat, dar și asupra a ceea ce mai aveam de străbătut. Pășunea era brăzdată pe alocuri de câte un calcar și de câte un arbust. Am fost fascinată de așezarea reliefului pe trepte. Mai întâi pădurea din care abia scăpasem, apoi pășunea cu verdeața ei, o altă pădure de conifere, parcă mai deasă decât cea din care ieșisem, iar în cele din urmă, se înălțau falnicii munți, cu crestele lor încărunțite și erodate de timp, de vând și de ploi. Pe ici pe colo, crestele le erau brăzdate de câte o porțiune de verdeață. Mereu m-am întrebat cum de au reușit copacii aceia să reziste acolo, pe pietrele acelea neînsuflețite. O minune a naturii. 

În cele din urmă am reușit să ne atingem țelul. Am ajung la Cabana Curmătura. Micuța cabană din lemn stătea semeață la poalele munților și parcă ne aștepta să ne delectăm cu ceea ce avea de oferit.
Obosiți și flămânzi după drumul parcurs, cu toții am fugit direct spre mâncare. Mulți din grup au avut ocazia să ajungă și alte dăți aici, deci deja știau că nicăieri nu puteai mânca o ciorbă de fasole mai delicioasă ca cea de la Curmătura. Sincer, ciorba minute a fost subiect de discuție încă din prima zi la Predeal. Nu știu sincer ce conținea de i-a fermecat de toți. Eu una nu am ales-o, optând pentru ceva mai ușor și o cană de ciocolată caldă pentru că deja soarele se pregătea să se ascundă după munți și acolo sus era destul de rece. Ne-am așezat la mesele de pe terasă pentru a ne bucura atât de mâncare, dar și de peisajul ce înconjura cabana. Deja se auzeau pe ici pe colo sunete de apreciere pentru mâncare, dar și pentru faptul că în sfârșit ne puteam odihni și noi picioarele.

Brazi și splendoare era tot ce puteai vedea în jur. Nici urmă de civilizație, doar câteva căbănuțe de lemn, corturi și drumeți obosiți. Totuși, în ciuda efortului depus, nu puteai să nu observi satisfacția și încântarea de pe fețele tuturor. Erau pierduți în peisaj, la fel ca mine de altfel. M-am gândit cât de norocoși sunt acei oameni care dețin cabana. Poate că nu duc cea mai strălucitoare viață, dar să ai ocazia să te bucuri de priveliști și de acea liniștea înfiorantă în fiecare zi mi se pare mai mult decât suficient. Nu au nevoie de tehnologie pentru a se descurca, nu se bazează pe așa ceva. Se bazează doar pe ei însiși și pe natură, pe darurile pe care aceasta le oferă. Nu ai avea cum să nu fii fericit într-un asemenea loc, alături de compania potrivită.

Timpul a zburat ca vântul acolo sus. Sosise vremea să ne întoarcem. Soarele deja nu se mai zărea, se ascunsese în spatele munților și deja se răcise considerabil. Cu ploverele la purtăror, am pornit mai departe în drumul nostru. Drumul nu era nici pe departe terminat.

Am fost conduși spre un alt traseu, diferit de cel pe care am ajuns la cabană. A trebuit să ne grăbim puțin pentru a trece de porțiunea de pădure. Cu siguranță niciunul dintre noi nu era dornic să meargă în întuneric pe acolo, deși nu era posibil să ne întâlnim cu nicio vietate doritoare să se înfrupte din noi, cu excepția poate a unor câini ce aparțineau stânei pe lângă care am fost nevoiți să trecem. 

A fost totuși o porțiune destul de mare de pădure pe care a trebuit să o străbatem, dar nu a fost dificil și am reușit să ieșim dintre copaci înainte să se întunece. Astfel, ajunsesem și în locul care încheia traseul nostru: Cheile Râșnoavei. Inițial aș putea descrie acest frumos peisaj ca fiind asemănător cu o albie de râu secată. Era ca un tunel fără acoperiș în care pereții erau doar pietre și copaci. Un loc în care până și claustrofobii ar uita de frica lor pentru spații închise și s-ar bucura de minunata creație a naturii. 

Am avut ocazia, din când în când, să ne delectăm cu imaginea unor mici refugii săpate de vreme în stânci. Cu toate că nu erau peșteri, să ne putem avânta în adâncul lor, dădeau peretelui montan un farmec aparte. Mă duceau cu gândul la povești vechi în care haiducii își ascundeau prin munți bogățiile pe care le confiscau de la boierime. Aveau aer de poveste..

Cabana Curmătura și în final cheile Râsnoavei au mai marcat un punct pe ”jurnalul nostru de călătorie”. Am avut și aici parte de peisaje inedite, de multă natură, de sălbăticie. Nu m-aș fi gândit că o simplă căsuță din lemn așezată pe un vârf de munte poate să-mi inducă atât de multă fericire și adorație. Am fost fermecată de simplitate și de vitalitatea pe care o emana micuța construcție. Totul se combina: pădurile se contopeau cu munții, cabana cu masivele stânci din juru-i, cheile cu cerul și norii ce le vegheau. Erau locuri în care pur și simplu îți doreai să rămâi pe vecie, departe de aglomerație, departe de oameni. Erau locuri în care meditația își avea casa, unde inima se putea bucura cu adevărat de frumusețea vieții, așa cum trebuie să fie.

Unde a fugit timpul?

”Timpul, aș putea să-l cataloghez ca fiind cel mai controversat subiect.

Știm că este mereu prezent în viețile noastre, ne urmărește fiecare pas, fiecare mișcare.  Este omniprezent.. Dar de ce este acolo oare știm? De ce ne privește din umbră? Ei bine, eu cred că este acolo pentru schimbare, de cele mai multe ori. 

Să privim viața omului, spre exemplu, și etapele ei: copilărie, pubertate, maturitat. Toate aceste etape apar ca urmare a trecerii timpului. De ce? Pentru că așa este firesc, nu? Sau compania de care avem parte în aceste etape este posibil să nu fie mereu aceeași, nu? 

Eu aș privi această chestiune mai profund, timpul ar trebui privit mai profund.

Am avut parte de multe persoane în viața mea. Unele au rămas, altele au decis să plece pentru că nu se încadrau în ceea ce-mi numesc spațiu personal. Este normal să fie așa. Oamenii vin și pleacă, la fel ca timpul. Însă nu am acceptat niciodată ideea că nu îi pot păstra pe toți lângă mine. Poate sunt prea naivă, dar nu v-ați dorit măcar o dată în viață să țineți de o persoană chiar și cu dinții doar să știți că va fi acolo mereu, că nu va îndrăzni să spună într-o zi ”Hei, eu m-am plictisit, deci am plecat!” sau ”E timpul să încerc ceva nou!”. Groază! Stau de multe ori și mă gândesc la asta. Mă gândesc la cum ar fi să mă trezesc într-o zi și să constat cu spaimă că cei care îmi țineau ființa pe linia de plutire au dispărut și e posibil să nu se mai întoarcă. Pesimist, nu? Nu aș numi pesimism, ci mai mult realism. E inevitabil să nu se întâmple așa ceva la un moment dat, sunt conștientă de acest lucru. Și a cui e vina? Ei, domnul timp stă și râde într-un colț pe sub mustăți. Bine, poate sunt puțin dură cu el. El le oferă oamenilor șansa să se schimbe, dar nu îi obligă, de cele mai multe ori. Sunt conștientă de faptul că și eu m-am schimbat, am devenit mai matură (sau nu), am abordat alt stil de viață și am absorbit alte principii după care viețuiesc acum, dar undeva acolo, în adâncul sufletului sunt același copil speriat de viață și de tot ceea ce îl înconjoară. Tu nu simți la fel?

Și totuși, de ce unele persoane aleg să plece? De ce după o perioadă își dau seama că nu le mai ești de folos, că nu te mai ridici la așteptările și standardele lor și se decid să se descotorosească de tine? Te aburesc cu ”te-ai schimbat” sau ”pare că nu mai avem nimic în comun”. Ei nu mai spune! Când ai realizat asta? Când ți-ai dat seama că o persoană care a fost alături de tine ani buni, în momente fericite și mai puțin fericite, a devenit dintr-o dată inutilă? Câtă aroganță!
Eu am avut parte de astfel de oameni, prea mulți chiar. Nu sunt nici eu perfectă, nu am cum să fiu, dar pentru cei dragi îmi dau și sufletul din mine pentru că așa sunt eu. Îmi extrag fericirea din fericirea celorlalți. E un lucru rău? Nu prea cred. Lumea asta are nevoie de fericire, căci altfel s-ar duce de râpă... (deviere de la subiect, ups).
Totuși, constat cu trecerea timpului că cel mai bine este să te bazezi pe tine, să îți provoci singur fericirea. De ce? Cum am spus, oamenii vin și pleacă. Nu poți ști că îți vor fi alături mereu, nu poți ști că se vor griji de tine. Dar cineva stă mereu acolo, ne urmărește, ne dă câte un impuls din când în când. Timpul. El nu pleacă niciodată. El te călește, din toate punctele de vedere și te face să conștientizezi unele lucruri. El e cel mai benefic pentru noi.
Trebuie să învățăm să ne iubim și să ne fericim pe noi înainte de toate pentru că nimeni nu o poate face mai bine. Să ne fim călăuze, susținători și astfel avem asigurată calea spre ceva bun.”

Eu una asta voi încerca să fac de acum.
Ce zici, vei încerca și tu?

Tandem

Mă aflu aici ca altă dată,

o alta, dar tot aceeași fată,

mă aflu aici cu o cunună

între mare și pământ,

între pământ și lună.

Sunt aici și aștept,

aștept să vii la mine,

mai cald și cu miros de mosc,

mai cuminte și mai drăgăstos.

Să-mi cuprinzi mâna,

să-mi odihnesc tâmpla

de-al tău umăr drag,

de-al tău braț curat.

Și să-mi lași inima vie

să șeadă și ea lângă tine

să se odihnească o vreme

și pe a ta să o cheme

să-și vorbească în șoaptă

despre noaptea de vară uitată.

Apoi să adoarmă încet 

când cânt-unui greier e cert

să viseze și ele iubirea

și să-ngâne cu glas fericirea.

Experiența Predeal - Partea I

Munții Ciucaș aur poartă...

”Munții noștri aur poartă” aș putea spune că am rostit zicala aceasta de peste o mie de ori într-o săptămână. Recent am avut ocazia să particip la o activitate deosebită, cel puțin pentru mine. Am vizitat Predealul, un loc minunat de altfel. Aici, cu puțină emoție desigur, am urmat primele mele trasee montane. Neștiind în ce anume constă un astfel de traseu, am avut dubii în ceea ce privește rezistența mea fizică. Pot spune că nu sunt o sportivă de fel. Totuși, am constatat mai târziu că, în ciuda condiției mele fizice inexistente, am reușit să parcurg traseele, nefiind desigur unele dintre cele mai grele. Au necesitat totuși depunerea unui efort considerabil, dar a meritat fiecare crampă și durerile musculare ce au urmat traseului. 

După cum spune și subtitlul, am început seria de trasee cu cel de pe Ciucaș. Din păcate, nu am reușit să ajung chiar în vârf pentru că ne-am pierdut pe traseu (grupul s-a rupt în două la cabană pentru că unora dintre noi, adică și mie, ne era cam foame, ups!). Deși nu am atins apogeul, cum s-ar spune, am avut parte totuși de priveliști minunate. 

Primul popas a fost Cabana Vârful Ciucaș. De aici începea traseul spre vârful Ciucaș. Deși puteam parcurge distanța până la cabană pe jos, am decis că ar fi mai bine să ne sară în ajutor cei de sus cu o mașină de teren pentru că drumul era mult prea greu de parcurs pentru autocarul ce ne transportase până acolo. A fost o minicălătorie palpitantă. Am avut senzația că eram la un rodeo și dacă nu mă țineam bine riscam să mă pierd pe traseu. Yhaa!
Totuși am ajuns sus teafără și nevătămată. Pe când se terminase cursa începuse să îmi placă. Poate data viitoare mai mult.
Despre cabană pot spune că mi s-a părut superbă. Combinația de lemn, piatră și sticlă m-a cucerit pe moment. Locul cel mai frumos cred că era mica verandă. Câteva măsuțe și scaune de lemn o umpleau. Ce ți-ai dori mai mult decât să te trezești dimineața și să bei cafeaua în aer curat și să privești munții? Am fost acaparată de interiorul rustic, de pieile de animale prezente mai pe toți pereții și de o pereche minunată de coarne de cerb. Pe ici pe colo se puteau observa, agățate pe perete, câteva ștergare (prosoape țesute) și farfurii din lut, frumos pictate. O bijuterie arhitecturală.
După ce am luat micul dejun, am pornit mai departe pentru că deja jumătate din noi plecaseră pe traseu. Noi rămăseserăm în urmă.

Aceasta era priveliștea ce înconjura cabana. Pot spune că am rămas câteva minute pierdută în acest peisaj. De fel, sunt o iubitoare a naturii, deci ceea ce am văzut în jurul meu m-a copleșit. Mă simțeam atât de liberă acolo, în pustiu, lipsită de griji și alți nori cenușii. Era totul pur, aproape neatins de mâna omului. Fără telefon, fără aglomerație, fără sunet. Doar liniște, cânt de pasăre și miros de brad și... viață, atât de multă viață și renaștere, regenerare. În acel moment mi-am zis că nu vreau să mai plec de acolo. Eram furată de tot ce vedeam, îmi doream să mă contopesc cu natura, să fiu una cu ea.

Potecile erau ușor de parcurs, în mare parte pietruite, pe ici pe colo unele locuri mai periculoase, dar nu imposibil de străbătut. Era totul ca dintr-o poveste... Era plăcut să simți aerul curat de munte, să vezi atât de multe plante, neatinse, sănătoase.

Abia când am început să zărim și vârful a câtorva stânci, mi-am dat seama că ce văzusem până atunci era abia începutul a ceea ce urma. Eram atât de entuziasmată să ajung la acele ”pietre”. Voiam să ating și eu cerul așa cum o făceau ele. Asta mi-a dat forță și energie să continui. Deși voiam să ajungem cât mai repede pe stânci, ne-am oprit pe drum să culegem afine, pentru că nu poți să nu le dai importanță, mai ales când sunt direct de la sursă, nu-i așa?

Pot să spun că mai simt și acum gustul și parfumul lor, doar uitându-mă la fotografii...

Priveliștea cu care ne-am delectat din punctul traseului în care am reușit noi să ajungem îți tăia respirația. Eram deasupra tuturor. Ajunseserăm și noi să fim cu capul în nori, la propriu. Era superb. Atât de multă liniște, calm și nimic mai mult.
Încă rămân cu regretul că nu am dus traseul până la final, acolo priveliștea era cu siguranță mult mai frumoasă, dar sunt mai mult decât încântată de tot ceea ce am văzut până acolo. Să vezi cum cerul se unește cu pământul, cum sub tine apare o pătură de nori și cum ceața te învăluie pe nepregătite e fericire pură.
Am fost impresionată de tot, deși poate nu era cel mai deosebit peisaj. Am fost impresionată și de cea mai mică piatră pe care o întâlneam în calea noastră. Am fost impresionată de cabană, de traseul sălbatic și chiar de tufele ce înconjurau poteca pe care treceam. Totul era exact așa cum trebuia să fie. Nicio schimbare, nicio strămutare, nimic. Totul era crescut și dezvoltat de natură după propria ei plăcere și gust. Un design natural și unic!

După ce ne-am delectat o vreme cu priveliștea, ne-am întros la cabană unde ne-am regrupat și ne-am primit mustrarea pentru că nu am dus traseul până la capăt. Nu ne-am dat seama, dar timpul a trecut ca vântul printre munți. Era vremea să ne întoarcem spre cazare.
Am decis că de această dată să coborâm spre autocar la pas. Era păcat să pierdem frumusețea drumului de întoarcere. Am urmat un traseu prin pădure. A fost destul de abrut pe alocuri, dar ne-am ajutat reciproc și a fost cât se poate de distractiv. Astfel am încheiat ziua tot cu zâmbetul pe buze și cu entuziasm pentru următoarea.

De ieri... de mâine

Nu văd în ai tăi ochi
acea lumină.
Mă întreb oare
unde o fi acea călăuză
din capăt de tunel,
din far înalt pe mal de mare?

Văd ură și iubire
cum îți cresc din inimă,
cum îți stau stăpâne în piept;
se urcă ușor:
iubirea ca un izvor dulce,
ura ca o iederă rea, parazită.
Și nu știu cum de le combini
așa ușor, ca prin magie,
ca apa din ibric, cu dor,
o torni grăbit
în apa dintr-o altă farfurie.

Atât văd
și totuși nimic...
Oare o fi de vină ceața din mine
sau norii negrii din pieptul tău?
sau poate
prin absurd suntem noi
singurii vinovați de vremea rea
și de furtuna ce se abate
peste izvorul dulce,
peste iedera rea..
Dar nu mai văd nimic,
                              de ieri.
sau chiar de mâine...

Azi, aici...

Azi mi-am mai descoperit o rană.
Era ascunsă
undeva mai spre spate,
sub mâna stângă, stângacea..
Stătea acolo, pitită
și nu spunea nimic,
doar mocnea
și din ea, încet,
se prelingeau cuvinte.

Eu am încercat să o astup
cu crengi și frunze..
mi le-am rupt din alte părți de trup,
dar nu se potriveau nicicum.

Azi, aici, mi-am dat seama că sunt copac
cu scoarță palidă și frunze gri,
un mesteacăm bolnav
cu sevă cenușie..
Azi mi-am dat seama că m-au tatuat,
mi-au distrus culoarea
și coaja
și tulpina..
Mi-au tatuat pe scoarță cuvinte,
poezii false,
mincinoase
și mi-au făcut o rană
ce nu se lasă închisă...

M-au izolat aici,
m-au crescut aici
pentru tine și pentru mine,
să fiu umbră în zi de vară,
să fiu adăpost în noaptea amară
dar m-a cuprins un dor de pădure,
căci mă simt pustiu viu
în lunca verde cu cânt de ciocârlie..

Îmi vii prea bine

Mi-ai venit peste inimă
asemenea unui antiseptic
peste o rană adâncă.
Mi-ai calmat furtunile
și demonii...
m-ai anesteziat.

Ai apărut din neant,
ca o fantomă vie,
ca un fulg de nea
într-o zi toridă de vară
și mi te-ai lipit de suflet
la fel cum picurii de ploaie
se lipesc de apa limpede
a unui lac cu nuferi.

Și te-ai potrivit
o, tu suflet frumos,
te-ai potrivit prea bine
asemenea unei stele pe cer,
asemenea unui pește în ocean.
Mi te-ai potrivit și în cărți
și în suflet
și în minte...
Îmi vii prea bine!

Nimic...

Mai am în minte un gând nerostit,
o bătaie de inimă ce se-nghite subit,
Mai am doar atât și nimic mai mult:
scoici, apă și un fir de nisip,
o plajă goală și un infinit.

Poetule ce astăzi...

Poetule ce astăzi
privești hârtia vie
nu lăsa pana ta măiastră
să-ți sece de cuvinte.
Tu scrie mai departe,
cum o făceai odată
și nu-ți uita menirea
de suflet rătăcit pe arc și coardă.

Poetule ce astăzi
ești cu privirea tristă
nu-ți lăsa iar cerneala
să se usuce-n sticlă.
Cu măiestrie să pictezi
pe fila cea stingheră
cuvintele ce le culegi
din inima zglobie și stingheră.

Poetule ce astăzi
mă regăsesc în tine,
nu-mi lăsa mintea
să sângereze vie.
Pansează-mi iarăși rana
cu versuri și cu rime,
presoară-mi iar pe vine
poeme și doine culese din vechime.

Azi...

....
azi mă găsesc iar cu foaia goală,
mai vreau a scrie o carte,
un capitol..
sau măcar un vers;
azi mă găsesc cu gândul la tine,
mai vreau a-ți scrie o scrisoare,
un bilețel...
sau măcar să citez.

....

Dar în schimb,
azi mă găsesc cu condeiul spre cer
căci nu mai am cerneală,
am terminat-o de ieri...
azi, văzduhul mi-e călimară vie
și norii fragedă hârtie.

....

azi mă găsesc cu condeiul spre tine,
căci am nevoie de cerneală roșie, vie
și de hârtie cu tentă măslinie;
azi am nevoie de un piept pe care să scriu
și o inimă din care să cuprind
cu penița rece din metal dur
cerneală roșie cu sclipiri de amurg.

....

azi mă găsesc cu penița spre mine,
am nevoie de cerneală verde-cenușie..
hârtie nu mai ai, căci scriu pe piele
și pe inima cu șanțuri și vinete vene.

...

Ne-am întâlnit între respirații,

doi nomazi cu inimi grăbite,

ne-am apropiat într-un dans

Cu respirație caldă și priviri uimite.

Mâinile ne-am cuprins în taină

ca două ramuri de cleștar scânteietor,

privirile ni s-au unit în sumbrul decor,

Doar crizanteme și flori ofilie de dor.

Sufletele noastre au început a vibra

pe ritrmul corzilor viorii ce cânta,

iar inimile au început a dansa,

Ușor, pe marmura vie din podea.

Eram doar noi și marea în surdină,

poate și un crâmpei de lumină senină;

eram noi doi și un vis ferice,

Luna și stelele, blândele amice.

Braț lângă braț mergând pe alee,

doar în șoapte și priviri obscene;

trup lângă trup și privire păgână,

Tu și eu binecuvântați de lună.

Eram doar noi și cuvintele dulci,

inimi împreunate în coji de nuci;

eram doar noi și iubirea vie,

Marea și cerul, ca într-o colivie.

Ce s-a întâmplat cu tine?

Mă întreb:
oare unde mi-a zburat gândul
când te-am zărit pe stradă?
când te-am zărit pe o bancă
cu ochii pierduți,
cu mâinile împreunate...

Îmi păreai a te ruga,
dar ochii-ți erau pe pământ
și gura, buzele-ți roșii
erau acum vineții ca amurgul.

Îmi păreai a plânge,
dar ochi-ți cu nuanțele verzui
erau uscați de un vânt crunt.
Nu zâmbeai
și eu, eu...
nu te recunoșteam.

Te simțeam ca și cum ai prins rădăcini,
iar banca pe care ședeai trist
ți-a devenit îmbrățișare...
Nu vedeai nimic,
nu mai auzeai glasul meu..
Nici eu nu m-am auzit
când te-am strigat din rărunchi,
din amarul sufletului..

Nu-mi auzeai cuvintele ruginite,
de mult nerostite, prăfuite,
nu-mi auzeai glasul ce scârțaia sumbru
printre buzele cu crăpături blânde.

m-am apropiat și ți-am atins mâna,
cu degete tremurânde și frica,
frica,
mi se revărsa în frisoane reci,
în mâna întinsă
și mai prin tot corpul -
asemenea unui izvor de munte
cu sclipiri de gheață -
dar tu nimic...
nu priveai, nu clipeai
și pentru un moment
respirația ți-a părăsit trupul
și răceala i-a luat locul -
o sumbră atingere.

Eu încă așteptam
o șoaptă sau măcat o privire,
o atingere caldă, vie,
dar ochi-ți verzui nu s-au ridicat
din balta cenușie,
iar eu mă-ntreb acum
ce s-a întâmplat cu tine?

Haos..

Mi-am regăsit haosul iubit
într-o fală de vânt zglobie...
s-a lipit de mine într-o îmbrățișare
de mult râvnită,
de mult nutrită
și de mult uitată.

Mi s-a așezat pe inimă
la fel cum o făcea odinioară,
si-a găsit culcușul în peretele ei cald,
cu răni sculptat,
cu versuri pictat
și cu dor brăzdat.

A început să mă zdruncine
din celule până la suprafața pielii,
s-a întipărit în structura-mi moleculară,
ca o otravă vineție,
ca un antidot,
ca o apă vie.

Mi-a readus la viață poezia,
ca o floare lipsită de apă și lumină,
a făcut-o să răsară din penița cu iz de rugină,
din raze de lună,
din praf de stele,
din inimă pură.

Cu patimă, m-au recreat...

Azi mi-am dat seama că iubesc,
dar nu ca altădată.
Azi mi-am dat seama că iubesc
și aer, dar și apă.

Am căutat prin gândul necurat
un grăunte de soare,
Dar am găsit în locul lui, mirat,
un grăunte din mare.

Acum, acel grăunte s-a schimbat
în raze albe de iubire,
Iară din gândul sec ele-au plecat
în inimă, cu fericire.

Și-acolo-n inima cu cicatrici pe vine,
au început a repara,
Și din pereții plini cu ruginii rubine
cu patimă, m-au recreat.