Acum sau când?

Îmi așez capul pe pernă și e rece
acoperită de zăpadă și îmi îngheață tot,
și cuvintele și trupul și mintea, o tu...

Parcă ai fi aici, dar visez, tu,
ești departe și totuși te simt aproape, aici,
curgi rapid și dureros prin venele mele,
mă infectezi cu căldura ta,
cu durearea dorului tău...

Mi-ai apărut în minte, de curând,
semnai cu sânge pe filele albe
ale unei cărți cu amintiri de mult uitate,
o carte ce e ascunsă adânc, în minte,
departe de lume, departe de tine..
Oare cum ai ajuns la ea?
ești ca un coșmar ce-mi bântuie viața
mi-ai pătruns în toată ființa, ești rece,

Încep să urăsc aerul, apa, lumea
nu știu ce fac, mă pierd în cuvinte
oare le mai știu rosti?
Acum sau când?

Aș vrea să-mi dai drumul iar,
să pot pleca departe, să uit, să trăiesc
simt că mor ușor, ușor...
fiecare respirație mă arde pe dinăuntru
și fiecare pas mă duce mult prea departe...
calc pe nori și mă plimb agale
printre gânduri și amintiri uzate, nebune.

Sunt confuză și nu știu ce să fac,
alerg sau merg, țip sau tac?
eu nu te mai aștept aici, nicicând,
vreau doar să pleci, să pot trăi
dacă nu acum, atunci când?

Acolo?

Sunt tot aici, în loc rece și pustiu,
sinistru, fără lumină, fără aer..
Sunt tot aproape de tine,
mi-e frig și întunericul mă arde,
îmi arde oasele, pielea, inima.
Sunt ca o carapace de melc părăsită,
goală, uitată, pierdută în timp...
Gândurile se împrăștie în minte,
se amestecă cu amintirile,
sunt încâlcite și inima nu le mai suportă.

Adorm cuprinsă de frig,
simt că începe să ningă peste mine,
e rece și plăcut, liniștitor...
visez.
Visez că sunt departe de tot, de tine,
departe de camera rece și întunecată,
departe de singurătate, undeva
unde e lumină și căldură, acolo?

Mă trezesc și simt că mă dezintegrez,
mă părăsesc toate și lumina și căldura,
vreau să uit, să plec din nou acolo,
nu mă lași și mă ții prinsă în lanțuri,
te prinzi si tu de mine cu ele, sunt grele
și îmi sfâșie sufletul și inima;
cad mai adânc în întuneric,
mă strângi mai tare, mă sufoci,
încerc să scap de-acest coșmar,
dar tu nu pleci, rămâi, mereu...

Devii coșmar, din vis frumos
puternic, rece, nemilos,
mă faci să vreau să strig, să plâng,
dar nu mai pot, am obosit, mi-e frig
vreau tu să pleci sau poate eu,
să mă trezesc din acest rece vis,
undeva unde tu nu exiști...
Acolo?

Eu aici, tu acolo...

Stau aici, tot eu tristă și rece
cu brațele rupte și grele, de piatră
și cu picioarele țintuite, la pământ,
aș vreau să fug după tine, să strig,
dar sunt aici, cu rădăcini adânci
și chinuitoare...
Nu mai pot plânge, au secat toate
și lacrimile și cuvintele și inima...
Sunt de rece lemn ud, putred
stau în viscolul rece și mi-aș dori
să pot să mă mișc departe de aici..

O, ce rece e acest vânt ce-mi trece,
alene peste față, peste trup...
E chinuitor și presărat cu zăpadă
și mă arde cu răceala lui adâncă...
Nu știu ce să fac, rămân aici
și plâng cu tristețe de moarte..

Lasă-mă să privesc cerul întunecat,
poți tu oare să îmi dispari din gând,
să pleci de aici, din acest loc ciudat..
vreau doar să fiu singură, acum, aici..
pentru că fără tine mi-e bine, trăiesc.
Îmi face rău fericirea ta nebună,
mă omoară câte puțin cu fiecare zâmbet...

Vreau doar să plâng aici, în liniște,
apoi să țip din adâncul sufletului,
să țip tare, să mă auzi și să pleci,
să mă lași să respir aer curat, singură.
Să mă bucur de zăpadă și de frig,
fără tine și fără fericirea ta sinistră,
Să mă ningă și să râd cu sufletul
eu să fiu aici și tu acolo, pe veci..

Drag străin

Întuneric nepătruns mă înconjoară,

Îmi cuprinde fiecare celulă din corp

Și mă strânge tare, fără să îmi dea drumul...

Mă încălzește și mă înspăimântă.

E rece, dar totuși pot să-i simt căldura

Ca o îmbrățișare ce îmi cuprinde toată ființa...

Seamănă cu îmbrățișarea ta, dragul meu străin

Cu brațele tale ce îmi strângeau trupul ruginit.

Visez...să fii tu oare întunericul meu?

Mă îngrozesc li trupul se cutremura de dor.

Ești atât de aproape și totuși,

depărtarea ta mă chinuie nespus.

O, tu, cavaler alb al întunericului 

Pleci departe li ființa mea îngheață

fără căldura ochilor tăi, acele diamante șlefuite

Ochii tai în care încape tot cuprinsul oceanelor,
în care păstrezi atât mister și emoții..

Mă transform în întuneric, drag străin

Pentru ca tu îmi aduceai lumina în inima..

Acum a început să ningă rece și melancolic

Ninge liniștit peste mine, cu fulgi grei, opaci...

Te-aș ruga ceva, sinistre străine

să-mi încălzești o ultima dată inima,

Să o așezi lângă a ta, acolo în abisul pieptului,

să o ferești de această ninsoare tristă,

și de această lume, de tot și de toate...

Apoi să pleci cu tot cu ea, să nu o lași în urma,

în ninsoare și ger, în tristețe...

Întunericul mă domină,
îmi domină sufletul, mintea, ochii.

Tu te îndepărtezi din ce în ce mai mult
și panica iar mă cuprinde,
Sunt din nou singură, fără tine, dragul meu străin...

...inimă de ger...

O, inimă tu nu ai milă deloc,
mă faci să-mi fie dor, să râd, să plâng..
aduni în tine amintiri încurcate, ciudate,
faci sufletul sa tresară la fiecare bătaie
fie ea înceată sau tare...
Tu inima, un abis nesfarșit de amintiri,
de oameni, de sentimente, de dor.
O, mare îți e inima, inimă!
Ai în tine o imensitate de spații neexplorate,
reci și umede, calde și-ntunecate...

O, inimă, curge atât amar prin tine,
atâta tristețe și fericire și durere,
și totuși încă mai reziști,
încă mai poți să bați și să te bucuri,
să plângi de dor, de frică, de singurătate.
Încă mă ajuți să trăiesc,
și să te răsplătesc cu amintiri și sentimente.

O,tu inimă păgână și rece,
ai făcut din mine o iarnă interminabilă,
mi-ai transformat trupul în zăpadă
și sufletul, o sufletul, e învelit în gheață,
sunt ninsă toată, pe mâini, pe trup, pe ochi
iar lacrimile sunt izvor de gheață
pe fața palidă și veștedă de ger...
Iarna mă arde, și tu nu faci nimic,
îmi transformi sângele în ger și obosesc,
obosesc să privesc, să mai trăiesc.

o, tu inimă ești singură și plângi
plângi pentru toate și totuși, pentru nimic.
Ești nepăsătoare, de piatră rece și dură
ești a nimănui, o, inimă credulă.

Stele

Cutreier cu privirea
cerul plin de stele palide si reci
și din nenumărata lor nemurire crudă
adun o nemurire caldă pentru noi.

Culeg din praful alb de stele
ale speranței diamante diafane
și le așez în suflet, drept veșmânt
pentru a noastră nemurire caldă.

Dar noi nu vom putea trăi
așa, ca stelele pe cer,
căci chiar si nemurirea lor dispare
atunci când ele, greu, se sting.

Cutremur

Am desprins cu greu
din soarele palid

o bucățică minusculă de fericire,

pentru mine și pentru tine,

poate pentru noi doi,
pentru viață.

Și mi-am așezat-o pe buze

și de acolo a ajuns la inima uscată...

Am zâmbit rece și sumbru,

iar trupul mi s-a cutremurat,
de groază...

și din ochii de cenușă s-au scurs lacrimi

uscate și străine de trup și suflet,

străine de mine și de ființa mea...

Acum, acea bucățică de fericire este,

și poate că va rămâne acolo pe vecie,

ascunsă adânc,
într-un colț al sufletului meu,

un colț cu amintiri frumoase
și cu zâmbete...

Intens

Mă adâncesc ușor în ochii reci
Și de la inima uscată și ruginită,
nu reușesc să aud decât bătăi încete,
bătăi reci și aproape inexistente...
Și mi-e frig și cald și cobor în timp ce urc,
într-un labirint ce nu se mai sfârșește.

Sunt prinsă între lumi străine,
într-o cameră a oglinzilor,
înșelătoare, obscură și rece....

Încerc să merg repede, departe
dar picioarele îmi sunt stăpânite de pâmânt,
iar trupul se preschimbă în zăpadă,
devine de gheată, uscat, alb,
iar ochii devin pământ negru și greu,
greu de lacrimi și uscat de dor...

Vag poem

Zăpadă,  vânt,  răceală. ..
Oameni de zăpadă trec pe stradă
Sunt oameni înghețați de vreme
Nu mai zâmbesc și trec prin frig, cu lene...

E frig pe strada mea pustie,
Nu mai sunt păsări și nici flori
E cerul plin de nori siniștrii
E frig la noi doi, fără voi...

Mă legăn greu pe scaunul de lemn,
Mă doare inima și ochii plâng
De inima de gheață suntem legați
Acum, aici, pe vecie doar noi...

E rece greu în case și în noi
Și trupurile reci și înghețate
Cu greu mai cântă, în unison
Un cântec vechi, cu dor,
Pentru singurătate.

”Octombrie”

Frig, ceață și necuprins au venit
cu tine octombrie ruginit...
Ai așezat pe trupurile grele, rugină și dor
și ai pus vântul să treacă peste ele.

E rece, e greu aerul de respirat, e frig...

Ai cuprins pământul cu îmbrățisări înghețate
și ai făcut oamenii să fie goi de vlagă,
să fie tăcuți și să meargă în neștiință,
prin ceață, prin frig, la tine!

Cuprinzi totul, usuci totul, cu frig...

Și plângi, octombrie...
plângi de dor, de singurătate, de frig
plângi pentru tine, pentru ei, totul...
și pentru vara ce ușor s-a scurs.

E greu cu tine, e greu fără noi...

E goliciune peste tot, octombrie
și în copaci, în case și în noi
în trupurile reci și uscate de frig
în ochii umezi, fără lumină.

E un dezacord de note nebună...

O liniște sinistră mai sună în timpane,
doar vândul mai trimite câte un strigăt greu
e frig și ceață rece pe strada cea pustie
te duci și vii, octombrie, lună pustie...

Dor de vară...

O umbră rece a amintirilor frumoase

zboară prin fața ochilor mei      

îmi îngheață privirea, inima, tot...

Nu știu să strig, mă sting ușor, ușor,

Mi-e frică și mi-e frig,

mi-e dor de zâmbete, de cuvinte

mi-e dor de vară,

căldura ei ce sufocă totul,

focul ei mereu aprins, dar pașnic

serile cu lună plină, calde,

de tine, vară!

O, septembrie, rece dor!

stingi viața din mine, din toate,

ruginești trupurile palide și frunzele din pomi

ascunzi soarele, căldura,

schimbi viața pe moarte și durere...

                                                                   

                                                                     

                                                                 

Undeva

Tot ce vreau este liniște și puțină pace
Liniște....oare cer prea mult?
Un loc doar al meu, departe de mine,
dar totuși cu mine și cu tine, fără ei.
Undeva unde să mă înconjoare doar gândurile
și cuvintele mele cele fără de înțeles,
undeva doar cu mine...
Poate acolo va fi bine și cald,
fără răutate și fără răni...poate...
va fi odihnă și voi putea zâmbi, fericită...poate...
Tu vei fi cu mine, acolo, cu zâmbete multe
cu fericire, fără tristețe, cu soare, fără nori.
Te voi aștepta, pe un câmp cu flori albe
sau într-o casă micuță într-o zi însorită...

Dacă nu vei fi acolo voi fi tristă
și va fi noapte cu un cer negru, sobru
pătat de mii de stele palide de dor, uscate
va fi tot rece, pustiu, întunecat fără tine...o fericire...
Nu va fi soare sau lună, ci doar un cer negru,
iar lacrimile mele vor oglindi stelele, singure
uitate de lume și ascunse de noapte,
și voi arde de tristețe, dar totuși voi fi fericită
acolo, singură, fără nimic, dar totuși cu totul...
cu gândurile mele, cu amintirile...cu inima...
și când iarna va începe din nou
să cearnă zăpada cea rece și pură
ea îmi va ține cald, da, inima mea
va avea grijă de mine și eu voi avea grijă de ea,
ea va fi doar a mea și nu mă va răni,
mă va încălzi cu iubirea ei pentru viață.

Septembrie, dor...

Mi-e plină ființa de tine, septembrie
de mirosul tău de struguri și de lemn uscat
iar părul meu se transformă în frunze ruginite
purtate de vântul tău rece și nebun.

Frigul tău se adună în mine, septembrie
îmi îngheață glasul și plămânii mă dor de el
iar mâinile îmi tremură și caută cu disperare
o îmbrățișare caldă, de dor nebună...

Mă arde dorul tău cel rece, septembrie
și îmi umple ființa de tristețe și regret,
mă arde durerea ta ruginită și uscată
durerea ce cade ca bruma peste frunze.

Presată sunt de gândurile tale, septembrie
de amintirile otrăvitoare care se ascund în inimă,
acoperite de lacrimi prăfuite și vechi
aranjate pe neștiință și neliniște apăsătoare.

Mă deprimă a ta schimbare, septembrie
mă face să fiu iar un suflet pustiu,
îmbrăcat în nori negrii de ploaie amară
și împodobit cu frunze roșii, ruginii...
O deprimante septembrie!

Obscur

Și am încercat să mă smulg din tristețe
și să fug departe de ea și de tine..
am încercat să zâmbesc
dar fiecare zâmbet îmi sfâșia o bucată din inimă
și o arunca departe, să nu mai fie găsită...
mi se transformau mâinile în gheată
iar ochii deveneau pământ negru și ud
și vorba mi-a devenit doar o șoaptă rece,
o șoaptă plină de dor și nebunie...

Și nimeni nu știe ce mă doare,
nimeni nu știe de ce tac și suspin
nu știu de ce vreau să plec departe
și să nu mai fiu nevoită să zâmbesc
unde să nu pot să văd, să mai privesc
ochii tăi negrii, cei mai triști și mai frumoși
și să ascult cuvintele tale ce dor, nespus...

Am încercat să te ascund în amintiri
și să te vâr în colțul cel mai întunecat al minții mele
să te închid după o ușă de piatră
și apoi, fără să-mi pese, să arunc cheia.
Apoi să trăiesc fără tine,
mai bine și mai veselă, fără tine...
să visez din nou, să trăiesc din nou,
doar cu mine,
fără tine,
fără sentimente,
doar eu...mereu.

Confuz

Rece trist se lasă pe umerii mei
și din căldura trupului el rupe fâșii mici și multe,
fâșii roșii pătate de sânge cald...
Cad fulgi de zăpadă, înghețați
și totuși încă nu ninge peste mine.

Este doar în interiorul meu
o ninsoare ce persistă mereu și e rece,
mă seacă de putere și mă îngheață,
îmi îngheață inima și mă amețește.
În inimă îmi ninge și în minte plouă,
plouă cu amintiri, cu cuvinte, cu fețe,
plouă cu durere, fericire și tristețe.

Mi-e rece și mi-e frică de timp...

Mii de glasuri stinse de răceală
mai șoptesc din când în când ceva.
poate încearcă să strige sau doar vorbesc...
Rece a pus stăpânire pe tot,
a pus stăpânire pe suflete și trupuri,
a pus stăpânire pe mine...
Rece trist...

Niciunde

Tristețe netulburată și rece,
flămândă de rău și cu dor brodată,
apare peste tot și totuși niciunde,
este acolo, în tine, în mine, în toți...

Tresare când își amintește de noi
și trece din nou din minte în suflet,
ne chinuie și cu recile-i gheare
ne sfâșie iar fericirea din noi...

Totul devine trist pe lume
și flori și păsări și cântec și culori,
totul e rece și umed, sinistru
fără soare ce s-a ascuns în nori, de noi...



                                       

Rece

                                                   


                                                    Închisă într-o cameră rece

                                             cu o rază de lumină ce cu greu trece

                                          prin fereastra acoperită de un văl ce crește

                                             din sufletul înghețat, ascuns în perete.

                                                  

                                                  Din trup ostenit de inimă rece

                                                un glas răgușit deasupra lui trece

                                               lipsit de putere, cu greu el purcede

                                                prin vălul cel negru, afară și crede

                                           că poate în lume el va reuși a se încrede....

                                                Și strigă din nou prin vălul cel rece,

                                                  cuvinte rele ce cu greu vor trece

                                                 aproape de lume și departe de voi,

                                                              departe de mine,

                                                               departe de noi....

                                                                     

                                                          

Lumină-ntunecată

Mi-ai stins lumina ce-mi încălzea sufletul

și mi-ai întunecat inima și mintea

pentru a-ți fi mai ușor să mă faci pierdută,

să-ți fie ușor să mă ascunzi de restul lumii...

Ai adunat în mine ură și durere,

m-ai făcut să urăsc lumea, să mă urăsc pe mine

să te urăsc pe tine, suflet gol.

M-ai făcut să vreau să mă îndepărtez de tine,

de chipul tău de marmură, de ochii de jar

și de cuvintele tale ca niște cuțite

ce provoacă răni adânci și dureroase 

de fiecare dată când le rostești.

Ai făcut din mine un călător rătăcit

într-o lume necunoscută și uitată de timp,

o lume unde toți trăiește cu tristețe
și respiră durere și melancolie..
ce lume crudă este aceasta?
Fără fericire, fără bunătate, fără bine...

Aroganța și egoismul sălășluisc in ei
sorbind și ultimul crâmpei de bunătate
lăsând în locul ei doar agonie și singurătate.
O lume egoistă și mii de ezitări,
bătrâni, copii cuprinși de ignoranță
tristețe, lașitate...infern...
cuprinși de negre gânduri, necurate
trăiesc acum, ca să nu moară mâine
au ochii reci și inimile negre,chinuite
de propriile lor persoane egoiste.

Tu, durere!

Ți se cutremură trupul ostenit și rece
iar ochii îți sunt vesteji de tristețe,
iar buzele îți sunt aproape topite de dor...
Și oare tu crezi că mie îmi pasă
că îți este greu și încerci din toată ființa ta
să îți fie mai bine, să scapi de toate,
să scapi de greutatea ce te apasă,nemiloasă...
Poate ai vrea să dormi liniștit măcar o noapte,
fără să îți pese de nimic, de nimeni?

Crezi că îmi mai pasă dacă te mai gândești la tot,
ești departe, poate la mii de kilometri depărtare...
Încă te mai strig și totuși nu îmi mai pasă deloc.
Vezi tu, dragul meu drag că totul nu este cum vrei tu?
Lumea se schimbă, oamenii se schimbă
și uită de persoanele ce i-au rănit...
Așa am uitat și eu și așa ar trebui să faci și tu
Of, dragul meu! Așa de greu ți se pare?
Nu vrei să îți fie bine?
Te-aș ajuta, dar nu-mi mai pasă demult
așa cum nu ți-a păsat nici ție când mie mi-a păsat...
E complicat, nu?
Știu, dar așa este viața când nu știi ce faci,
când nu știi să apreciezi ce ai
până în momentul în care îl pierzi pentru totdeauna...

Vezi tu,
acum eu sunt bine și zâmbesc,
iar tu ești trist și regreți,
tu vrei să vii înapoi la mine și la tot,
nu, nu te mai pot lăsa să treci
de zidul pe care l-am zidit special pentru tine...
Este prea târziu deja, dragul meu drag,
este prea târziu....mult prea târziu...

Voi, cu tine, fără mine..

Emoții, amintiri, gânduri...
Cuvinte amestecate în învălmâșeala din mintea mea,
spuse de persoane uitate prin colțurile minții...
Cuvinte provocatoare de tristețe sau fericire
Cuvinte rostite de voi, de tine, de mine...
Ne spun că vom fi bine și că vom fi la fel,
dar ne doboară iar și ne lovesc cu sete,
ne fac să renunțăm, să ne fie frică, să țipăm
să uităm să mai zâmbim...
Dar de ce?

Oare ei trăiesc cu durerea pe care ne-o provoacă ție sau mie
sau suferă pentru că noi suntem fericiți
și vor să fim la fel ca ei,
doar niște ființe triste și fără suflet?
Să fim doar suflete nebune
închise în trupuri amorțite și uitate de lume?
Să fim nimic, dar totuși să trăim și să împărțim ură?

Ce scop ar avea viața dacă am fi așa,
dacă am face doar rău, fără să împărțim bine?
Nu ar mai exista ”fericire” ci doar ”ură”
și nimic mai mult pentru voi, pentru tine, pentru mine...
Am fi ca niște fantome care încă mai caută liniște,
ca un stol de fluturi înțepați de ace și lipiți pe panouri...
Nu am mai putea vorbi cu voi, cu tine, cu mine
ci am fi pierduți într-o lume deja pierdută,
într-o lume fără voi, fără tine, fără mine....

Cuvinte reci

Pumnale reci îmi străpung inima
și mi-o îngheață
apoi mi-o sfârtecă bucățică cu bucățică
și o risipește prin lume.
O bucățică poate ajunge la tine
și poate vei avea grijă de ea
restul ajung departe la el, la ea, la toți ceilalți.
Poate îmi va fi greu fără ea
și îi voi duce dorul,
dar oricum era pierdută demult
pentru că era la tine,
dar tu ai stivit-o și apoi,
ca un nemilos ce ești,
mi-ai dat-o înapoi.

Acum e bucățele,
dar e mai fericită că nu e a ta,
că tu nu mai aparții ei,
dar o mică părticică din ea
tot s-a întors la tine.
Oare acum o ții în mână și ai grijă de ea?
Acum o prețuiești cum ar fi trebuit
să o faci de la început?
Oare?....nu știu...
sunt confuză și mintea refuză
să mai creadă în lucruri,
este înghețată pentru că a fost în repaos,
până acum am gândit doar cu inima
și mintea a fost dată uitării.

Dar în final suntem doar niște oameni
ce distrug speranțe cu un singur cuvânt,
ce sunt îmbătați de ideea că numai dragostea,
doar dragostea poate aduce fericire
și doar ea poate auzi cu adevărat
ceea ce se ascunde în interior,
acel abis al amintirilor de mult uitate.

Îmbătată de fericire am fost, dragule
și poate voi mai fi de acum în colo,
dar fără tine, fără noi...

Aș spune că sunt cel mai trist om din lume,
dar asta ar însemna să mint
pentru că problema mea e mică,
dar inima mea o face să pară
de o greutate insuportabilă.

Știi care e problema mea?
am uitat să mai zâmbesc și încă uit să o fac
dar niciodată nu uit să îmi pun
masca de om fericit în fața ta
pentru că nu vreau să te întristez...
zâmbetul tău este singurul rău,
dar și singurul bine care mă alină,
Dar oare ție îți mai pasă de mine?
Te întrebi oare dacă mai sufăr
sau dacă sunt iar bine?

Gânduri II

Mi-e trupul prea obosit pentru a merge,
Mi-e mintea prea-nghețată
pentru a mă mai gândi la tine,
Pieptul mă doare pentru că inima plânge,
suspină, se zbate și luptă...îi este greu..

Mi-a dispărut lumina din ochi,
mi s-a scurs culoarea din ei și acum sunt goi...
Mai curge o lacrimă sau poate două
pe față uscată de dor, de tristețe, de timp...

Mi-e corpul rece ca  un mormânt gol,
sunt ca trupul mortului ce a plecat din el,
ca o fantomă ce încă hoinărește pe pământ,
un suflet fără liniște, fără curaj,
un trup ruginit cu ochi de sticlă,
cu chip palid plin de lacrimi ce tot curg...

Este o lume nebună ce mă face să țip,
sunt blocată în ea și nu pot să respir,
vreau să evadez, dar nu pot să renunț
la tot ce e în ea..la tot...și la nimic..

Gânduri I

Gândurile îmi zboară departe
prin locuri necunoscute și uitate de toți,
prin văgăune întunecate și sinistre
în locuri unde dor eu pot privi și pătrunde...
Amintirile îmi zboară prin fața ochilor
ca un stol de păsări speriate de o furtună devastatoare
și îmi întunecă vederea și gândirea,
mă cufundă în melancolie, în abis...

Bucurie.
Tristețe.
Regrete.

Ce sunt toate acestea fără cuvinte?
Ce sunt toate acestea fără oameni?
Nimic și totuși mai mult decât îți poți imagina...

Sunt un căutător de suflete frumoase,
sunt un căutător de fericire și tandrețe
dar totuși sunt un om...
nu sunt nemuritor și de neînvins
sunt fragil la fel ca un fluture...
am nevoie de polenul numit viață
pentru a putea zbura mai departe,
am nevoie de stolul meu de fluturi
care să-l numesc familie și care să mă iubească
am nevoie de toate câte există.
Nu pot primi doar jumătăți de măsură
pentru că nu mă pot sătura doar cu atât,
vreau totul și totuși nu obțin decât puțin,
dar lupt... mereu lupt până la capăt,
pentru că știu că voi reuși,
mereu fac asta și obțin ce vreau.
Îmi îndeplinesc visele și totuși...
totuși vreau mai mult..mult mai mult..

Departe de tine

Sunt aici sau poate
am plecat departe,
departe de lumea asta crudă
și nedreaptă,
departe de tine, de noi, de voi,
de nimic...oare?

Mi-aș dori să pot zbura
liberă, sus, sus de tot
să simt vântul cum mă poartă
tot mai departe, spre nimic
să ating norii și să culeg,
să culeg stele cu mâinile albe și reci
să uit de tristețea ce mă macină zi de zi,
să scap de miile de minciuni
pe care le cred cu ușurință,
pentru că toată lumea minte,
doar acesta e singurul adevăr.

Este ciudat?
Sunt aici, la doar câțiva metrii
distanță de tine,
dar totuși te simt atât de departe
de mine, de lume
mi-e frica de tot și totuși
nu mi-e frică de nimic,
mi-e frică să nu te depărtezi
mai mult de mine...
și să nu te mai pot privi,
să nu îmi mai pot reveni.

Mi-aș dori să deschizi larg ochii
și să vezi oportunitățile,
să vezi cât de mult țin la tine
și că vreau să fii fericit.

Aș vrea să te văd zâmbind
mereu și oriunde,
aș vrea să știu că zâmbești
din cauza mea, doar a mea,
Lasă-mă să te îmbrățișez strâns
și să nu îți mai dau drumul,
lasă-mă să îți ofer fericire
și iubire nemuritoare,
crezi că e posibil așa ceva, dragul meu drag?
Da, da...doar vise divine și dulci,
tu ești demonul din visul meu
sau ești un înger, nu,
ești demonul ce nu mă lasă să adorm
și mă neliniștește....

Mi-e greu să te am aproape
și departe în același timp,
mi-e greu să îți vorbesc
și să te privesc,
de ce?
Nu ești decât un om
într-o lume imensă,
o ființă neînsemnată
într-o mare de oameni,
un fir de nisip purtat de vând
pe o plajă mare și pustie,
o picătură de apă
într-un imens ocean de lacrimi.
Ești o parte din inima mea
sau ești nimic, nu știu...
Încerc să îmi dau seama
dacă mai are rost....

Tu ce crezi, dragul meu?
Ce pot face?
Pot să ajung la capătul lumii
pentru a scăpa de tine?
Nu, nu pot... mi-ar fi dor de tine
și de mine,
mi-ar fi dor de inima mea
care ar rămâne la tine.
Ai putea avea grijă de ea
dacă eu aș pleca?

Dar mă depărtez de tine
cu fiecare minut, cu fiecare secundă.
mă depărtez și simt cum respirația
mi se oprește....
tu ești cel care mă ajută să respir.
Nu vreau să ai grijă de mine,
vreau doar să mă îmbrățișezi,
să nu îmi dai drumul,
să nu mă lași să plec,
să îmi lași inima să se adăpostească
lângă a ta....
Poți să o faci, pentru mine?

Pierdere

Vântul adie și suflă tristețe,
Curg râuri de lacrimi spre miezul dimineții
Lumina pâlpâie în camera goală
Tu ești plecat, singurătatea începe să doară.

Chip de marmură și privire de stele
Încerc să te scot din gândurile mele
Ochi de smarald înecați în oceane
Ochi pentru care vărs lacrimi amare.

Te îndrepți din nou spre lumi efemere
Eu mă cufund în tristețe și pierd din putere.
Sufletul îmi piere și inima te cere,
Singurătate străină și plină de durere.

Tu ai plecat, iubite, izvor de frumusețe,
Mi-e dor de tine și de noi, tristețe,
Chip de pământ cu ochi de mort,
Te-am pierdut acum, dar în suflet te port.

În zadar

Privesc la ce a fost odată,
Privesc la lume și la flori
Caut în zarea-ndepărtată
Lumina stinsului decor.

O urmă de durere dulce
Alungă fericirea mea
Caută-n brațele mărunte,
Dulce îmbrățișarea ta.

Mi-e dor de ochii tăi albaștrii,
Și de căldura lor de jar.
Mi-e dor de rarele-ți cuvinte,
De vocea ta ce-mi dă fiori.

Mi-e rece fără tine, fericire
Și sufletu-mi se zbate ne-ncetat
Mă pierd ușor în negura vieții
Dar mai aștept, tot mai aștept.
                           E în zadar.

Amurgul tristeții

Amurg cufundat în tristețe nebună,
Suflete haine se îndreaptă spre lună,
Afară e frig și începe să tune,
Lumea se luptă cu ființe nebune.

Amurg cufundat în tristețe nebună.

E liniște pe stradă și norii iar plâng,
Ființe ciudate ce au singur gând,
Urcă ușor pe scări, din mormânt
Și cântă împreună un singur cânt.

E liniște pe stradă și norii iar plâng.

E vreme ciudată aici, pe pământ,
E liniște stranie ca în mormânt,
El caută-n zadar un suflet pierdut
Și o iubire ce de mult a trecut.

E vreme ciudată aici, pe pământ.

Noaptea se lasă, regina nebună,
Luna răsare din norii de spumă,
Revarsă spre el raze de fum,
Spre sufletul lui ce acum este scrum.

Noaptea se lasă, regină nebună.

Înger îndurerat

Chip de înger sculptat din durere
părul i se revărsa pe umeri
ca o mare de tristețe,
buzele îi erau roșii,
pătate de sânge și de lacrimile grele.

Zboară ușor cu aripi rănite
veșmintele-i albe-s pătate de vise,
ca sânge ce curge din firave mâini,
sânge ce frânge mii de minuni.
Răsare ușor din norii cenușii
plutește prin aer ca o frunză de nuc
coboară ușor și vine pe pământul rece
pășește cu reținere pe țărâna umedă și neagră
și privește ci regret la tot ce o-nconjoară.

Mii de oameni, mii de lucruri,
mii de amintiri și mii de fapte.

Durere. Regret. Tristețe. Melancolie.

Îngerul merge fără oprire și lovește
oameni nebuni într-o lume nebună,
rănile i se adâncesc cu fiecare atingere,
sângele din vene i se scurge mai tare pe brate,
chipul i se mutilează de durere,
continuă să meargă și nu se oprește.

Este zdrobită, abia se mai mișcă,
este zdrobită de oameni, de viața dură,
de iubire și de ură, de fericire și tristețe,
de priviri, de atingeri, de sentimente,
de tot ce o înconjoară,
se stinge sub miile de priviri ce nu o ajută,
sub miile de tălpi ce o calcă fără să o observe,
distrusă de ceea ce iubea odată atât de mult,
distrusă de viață.

Eden

Încerc să-mi scot din minte chipul tău,

mi-e greu și știu
că ce se-întâmplă nu e bine,

îmi ești prea drag, nu știu de ce, 

Ce mi-ai făcut? Ce e cu mine?

Visez? Nu. Ești lângă mine?

Sunt derutată și nu știu ce fac,

mă comport ciudat
și totul ți se datorează ție.

Îmi ești aproape,
dar totuși prea departe.

Nu pot scăpa
de ochii tăi, de chipul tău, de tine,

ești umbra ce mă urmărește
pretutindeni,

ești demonul ce nu mă lasă să adorm.

Vreau să te strâng în brațe,

să nu te mai las să pleci niciodată,

să fii mereu lângă mine
și să ai grijă de mine, de inima mea,

ți-o dau ție, ia-o pe toată,
dar ai grijă să nu o zdrobești

e fragilă, la fel ca o floare,
un mac însângerat și dulce.

Nu vreau nimic mai mult, te vreau pe tine,

îmi vreau din nou fericire pierdută.

Nu mă pot opri din tremurat,
mi-e frig, te vreau lângă mine,

îți vreau brațele în jurul meu
pentru a mă încălzi,

vreau să-mi așez capul pe pieptul tău,

să îți ascult bătăile inimii,
să fie cântecul care mă adoarme.

Mă atrage totul la tine
și cred că îmi pierd mințile.
Zâmbetul tău, părul tău,
mirosul tău, mâinile tale, totul,

iar când îți privesc ochii tăi cei frumoși
de care m-am îndrăgostit,

e ca și cum privesc cerul înstelat
sau un răsărit pe mare.

Vreau să mă ții de mână mereu,

să alergăm împreună prin ploaie și prin vânt,

să mă strângi în brațe până rămân fără aer,

dar să știu că ești lângă mine.

Să fim unul lângă altul tot timpul,

să privim mereu înainte,
fără să întoarcem capul spre trecut,

să fim doar noi doi, tu și eu,
să nu ne pese de nimeni și nimic,

fiindcă viața este scurtă
și trebuie să ne bucurăm de ea.

Să trecem împreună peste bune și rele,
să ne susținem și să fim alături unul altuia,
să fim aici, prieteni, frați și rude,
căci viața nu e-n infinit.

Schimbare

Afară totul e o încântare,
Miros floral și cânt de mierle,
cer albastru cu nori de pluș în zare.
Miroase-a primăvară,
miroase-a început,
miroase-a reînnoire
și a necunoscut.
Dar toate acestea nu te-ajută,
totul te face trist și melancolic,
începe-o nouă viață, începe un nou timp,

Îți lași trecutu-n spate
și pășești cu greu, mai departe.
Ești optimist, dar trist,
nimeni nu te doboară,
ai devenit altcineva,
un om de nerecunoscut,
un om cu forță de temut,
dar fără sentimente,
te-ai închis în tine și nu mai vrei să suferi.
Privești nepăsător la toate,
nimic nu te uimește,
nimic nu te mai face să zâmbești,
nu mai iubești pe nimeni.

Acum ești suflet trist
ce merge singur mai departe,
ești suflet ce nu mai repetă
greșelile din trecut,
greșelile ce l-au făcut odată
să sufere neîncetat.
Acum privești vremea de-afară,
Privești la tot ce s-a înnoit,
ce s-a schimbat.
Oare ești tu același sau poate
e doar vremea schimbătoare?
Ești trist, e lesne de-nțeles
că te-ai schimbat,
vrei să faci o schimbare la toate,
dar singura schimbare
s-a petrecut la tine.

Cu toate că ești schimbător
la fel ca zilele de primăvară,
ai mai păstrat ceva
din vechea ta persoană,
ceva ce nu vei putea vreodată să alungi,
ceva ce toată lumea are
și se bucură de ele...
ai sentimente ce te fac
să suferi, să râzi și să iubești,
sentimente ce-ți trezesc mereu
oceanele de amintiri.

Zâmbete

Zâmbete care ascund tristețe,
Zâmbete care ascund iubiri neînțelese,
Zâmbete peste tot și oriunde
fiecare își spune propria-i poveste,
fiecare ascunde mii de sentimente.
Atâtea persoane diferite în lume,
atâtea zâmbete ciudate și plăcute.
Ești trist și totuși zâmbești,
Interiorul îți plânge,
dar exteriorul radiază de fericire.
Sufletul și inima îți bate cu putere
În tine arde un foc imens de disperare
Vrei să faci multe lucruri,
dar nu faci nimic, ci doar zâmbești,
Zâmbești mereu și inima te doare.
Ești un aeroport de pe care
vin și pleacă doar zâmbete
Îți ascunzi sentimentele mai bine ca oricine
Ești un actor grăbit ce-ți spui
replicile fără sentimente,
dar interiorul tău urlă și te arde.
Un actor ce spune ceea ce are de spus
apoi zâmbește și părăsește scena tot trist.
La fel ești și tu, suflet rănit,
Zâmbești mereu și ești fericit
deși ești trist și ascunzi multă durere.

Toți împart zâmbete, toți zâmbesc.
Ne apropiem mai mult unii de alții
și învățăm să iubim și să fim iubiți.
Ești frumos când zâmbești așa că zâmbește,
zâmbește-mi în fiecare zi,
împreună cu mine...
pentru că tu ești cel care-mi provoacă fericire,
tu ești cel pentru care merită să zâmbești,
Zâmbește, ești frumos.

Neînțeles

Vânt. Zăpadă. Ger.

Cutreieri lumea-n lung și-n lat

și zăpada te lovește în față.

Visezi. Speri. 

Te doboară mii de reguli și protocoale ,

dar inima ta nu le ascultă și trece mai departe.
O inimă ce nu respectă reguli,

O inimă sălbatică, dependentă

doar de dragoste și de singurătate.
Te oprești pentru o secundă
și respirația abia ți se mai aude
Ești speriat la fel ca o pasăre
ce este prinsă într-o colivie.
Zăpada îți îngheață inima
Sângele-ți devine izvor de gheață
Gerul te doboară și te transformă
într-o stană de gheață ce încă mai merge pe pământ.
Nu te oprești din mers și speri.
Lună. Stele. Pustiu.
Ai totul și totuși nimic,
Ești totul și totuși ești un nimeni,
Ai mii de persoane-n jurul tău
Dar nimeni nu îți stă alături.
Și tot continui să te avânți în necunoscut,
Și tot suferi mai tare cu fiecare clipă,
Ai mii de gânduri și totuși nu gândești nimic.
Ești prea trist ca să îți dai seama ce e cu tine,
Nu înțelegi nimic și ești derutat,
Îți trec prin minte tot felul de imagini,
Refaci mii de scene ce vrei să se întâmple
Trăiești. Speri. Suferi.
Aștepți pe cineva ce nu mai vine.

Luptă

Îți imaginezi ceea ce vrei
și crezi că așa se va-ntâmpla
Îți umplii capul cu gânduri nefolositoare
și crezi că tot ceea ce știi te face fericit.
Mintea-ți spune că trebuie să te oprești,
dar inima face doar ce vrea ea.
Ea te conduce și nu vreau să se oprească
te face doar să suferi și să te rânești,
Dar știe că poate odată va găsi fericirea.
Îți spune că nimeni nu este perfect,
încearcă să te amăgească,
Dar mintea luptă  și nu vrea
ca tot ce se întâmplă să te doboare iară.
Dar lupta tot o pierde și inima câștigă
Durerea-și face loc în tine,
Și-ți curge lin prin vene.
O, suflet trist și singuratic
ce nu știi când să te oprești,
Azi cad iar din cer stropi mari de ploaie
pe fața ta scăldată și ea în lacrimi amare.
Plânge iar cerul de greșeala ta,
Plânge pământul pentru naivitatea ta.
Fața ta e mutilată de durere
iar ochii-și pierd ușor din strălucire
Rămâi din nou un corp stingher,
călător pe drumuri necunoscute și îndepărtate.
Rămâi din nou un suflet nebun,
ce plânge după fericire...

Cuvinte unite

Privesc la foaia albă de hârtie,
la fila ce mi-e așezată iar în față
aș vrea să-ți desenez toată ființa
și zâmbetul cel larg și luminos,
să am acum o amintire caldă
ce sufletul și rănile să-mi vadă,
să-mi vindece durerea prin cuvinte
la fel ca-ntotdeauna, potrivite.

Ești poate prea departe,draga mea,
dar totuși ești aproape, prin minune
vorbim ore întregi, fără oprire
despre nimicuri căzute în neștire.
Sunt doar cuvinte fără rost,
ce vreau să le asculți o veșnicie,
doar ca să stai mai mult cu mine,
să faci să mai apară zâmbete
pe fața-ncremenită, fără bine.

Sunt luni și ani de când ne-am cunoscut
sunt mii de amintiri ce ne urmează,
dar timpul nostru nu se va sfârși curând
pentru că el de-abia acum urmează.

Te pot numi prietenă și soră,
dar tu îmi ești mai mult, mereu
știu că vei fi acolo, pentru mine,
o inimă mai caldă, cu iubire.

Iar dacă drumurile se despart
și viața ne croiește alte urme,
tu-mi vei rămâne mai mereu
în suflet, scrisă cu prenume,
soră de suflet și de fericire.

Tristețe

Tot ce-i în jurul tău te întristează

Durere și tristețe, tristețe și durere

Privești. Pășești. Te pierzi.

Și încerci din răsputeri să-mparți iubire

Dar toți sunt doar statui de piatră neagră

cu inimile înghețate de atâta ură.

Iubirea iar dispare și lasă loc tristeții

Cad rând pe rând din trupuri ostenite

inimi zdrobite și îndurerate.

Nu mai e loc de mângâiere,

Nu mai sunt râsete de copilași

Totul e rece și întunecat

Iubirea nu mai are unde locui.

Fiecare clipă care trece

aduce mai multă durere.

Fiecare pas pe care îl faci
te duce prea departe.

Fiecare cuvânt pe care îl spui
se întoarce împotriva ta.
Și ninge, ninge, ninge
cu regrete și durere.
Și cad din cer fulgi, lacrimi reci, ciudate
Ți-e tot mai rău și sufletul te doare
Și mâinile îți tremură și te trezești
Ai doar drumuri închise-n fața ta,
Auzi doar bârfe și jigniri
Nimic nu mai e sfânt,
Nimic nu e ce-a fost,
Toți spun adio și toți vor iar înapoi.

E lumea încurcată, singuratică
Uiți să mai privești în urma ta,
Uiți să mai fii tu așa cum ai mai fost cândva
Uită poate toate, dar nu uita nimic
Privește înainte și mai încearcă iar
Să-mparți iubire moartă, iubire neuitată.

Ocean de sentimente

Cutreier plaje goale, reci, bizare
Culeg din când în când câte o scoică
Îmi arde inima în piept
Iar ochii lasă libere pe față
Izvoare reci de lacrimi și dispreț.

Sunt un ocean de sentimente,
Aievea călător pe-o plajă goală
Ce ține mii de amintiri lipite tare
De firele firave de nisip.

Răsare soarele din mare
Și piele-ncepe să mă ard
Sunt un vampir ce nu suportă
Căldura zilei ce urmează.

Sunt un vampir cu sete de singurătate
Purtat de vânt departe, în necunoscut
Cu inima zdrobită de probleme și nevoi,
Cu mintea tulbure și-mprăștiată.

Pășesc ușor prin apa rece și albastră,
Picioarele mă dor și simt că voi ceda,
Cad în genunchi și îmi duc mâinile pe față
Și lacrimile reapar și mă sufocă
Inima mi se oprește iar și nu mai bate
Și simt că nu va mai bate din nou.

Sunt veșnic trist și melancolic,
Trăiesc acum ca să  nu cad din nou
Privesc mereu în urmă cu regret,
Merg înainte cu speranță
Dar voi rămâne de acum
Doar un ocean de sentimente,
Aievea călător pe-o plajă goală.

Mii de lucruri

Spui mii de cuvinte fără nici un sens,
Și inventezi altele noi.
Faci fapte ce nu le poți înțelege,
Gândești lucruri bizare și anoste,
Accepți insultele cu zâmbetul pe buze
Și le întorci ca fiind complimente.

Zâmbești din orice lucru și ești vesel
Te întristezi și chiar începi să plângi,
Te liniștești și iar zâmbești
Și totuși ești trist și deprimat.
Sunt mii de lucruri ce te uluiesc,
Sunt mii de lucruri ce te fac să râzi, să plângi,
Să fii altă persoană.

Ești schimbător ca vremea și totuși rămâi tu
Cu nebuniile și marile tale probleme.
Ești tânăr și neliniștit în toate cele
Visezi cu ochii deschiși și capul ți-e mereu în nori
Dar astea sunt doar lucruri ce te definesc pe tine
Sunt lucruri făcute de-un adolescent nebun.

Ai mii de drumuri ce vrei să le urmezi,
Iei o decizie, apoi te răzgândești
Ai mii de variante, dar nu știi ce alegi
Ești depășit, dar îți revii mereu.

Sunt mii de lucruri de neînțeles
Și mii de fapte ce te bulversează
Sunt mii de fraze ce le-auzi,
Te derutează tot mai tare
Dar asta face parte din viața ta,
Din viața ta de adolescent neînțeles și zăpăcit.

Iarna amintirilor

Zăpada cade lin
Și nu se mai oprește,
Fulgi albi plutesc în aeru-nghețat,
Copaci se rup sub a zăpezii greutate,
Iar tot pământul este alb și înghețat.

Pe ici, pe colo zboară câte-o pasăre-nghțată
Și se așează pe zăpada albă
Și ce n-ar da să fie iarăși vară
Să cânte și să zboare liber în văzduh.

Răsună satul de urlete de câine,
De strigăte de băieței și de fetițe,
Se joacă veseli în zăpada rece
Și nu le pasă de nimic, chiar de nimic
Alunecă ușor cu săniile
Pe gheața de pe drumul lor,
Pe alba nea ce este așezată-acum pe dealuri.

Obrajii lor sunt roșii și-nghețați,
Dar nu vor să se-oprească din jucat
Și așa cum sunt ei, uzi și-nfrigurați
Tot se mai dau pe derdeluș.

Bătrânii trec și îi privesc îngândurați
Ce n-ar da ei să mai fie copii
să poată iar să urce sus pe dealuri,
Să poată iar să se mai joace,
Dar timpul e nedrept și scurt
Și le-a luat copilăria prea devreme,
Le-a dat în schimb singurătate și regrete.
Acum ei știu că vremea le-a trecut
Privesc tăcuți și-ngândurați la ce au fost odată
La copilașii dulci ce se jucau demult, cândva,
Cu săniile vechi pe pante.

Amintiri

E frig.
E ger.
E vreme mohorâtă.
Adorm.
Visez.
Și plec din nou departe
Călătoresc stingher
Prin mintea mea, închisă,
Adun durere iar și iar
Și mai plătesc cu nedreptate
O faptă ce nu am comis-o,
Un rău ce nu l-am săvârșit.

Mă adâncesc mai mult prin gânduri,
Suspin, țip iar, iar mă trezesc
Am doar durere și nimic,
O inimă rănită și nimic mai mult.

Privesc pe geam și este noapte
Încerc s-adorm,
Dar somu-mi poartă pică.
Închid ușor pleoapele obosite
Și iar mai văd
Acel ceva ce nu-mi dă pace,
Acel ceva ce mă-nspăimântă
Acel ceva ce tot iubesc,

Chiar dacă-mi este frică.
Adorm cu gândurile amestecate,
Cutreier mult prin amintiri
Și tot nu pot să scap de tine
Căci mintea mea a mai păstrat
O amintire vie
A ce eram cândva noi doi
Când eram eu, cu tine...

Tu și eu

Colind din nou pe străzi pustii
Și plouă iar sau ninge
Te caut, dar e în zadar
Nu vei mai fi cu mine.

Și cât aș vrea să te revăd
Să mă agăț de tine,
Să fim doar noi doi, tu și eu
Să fii din nou cu mine.

Mi-e greu, dar încerc să rezist
Tu nu mai ești și nu e bine.
Sunt doar eu și nimic mai mult,
Un suflet gol și plin de dor,
Un corp plăpând și fără vlagă,
Un om ce numai poate sta
Fără inima sa moartă.

Și iar m-apropii de mormânt
Și pieptul iar mă doare
Cum ai plecat fără să spui?
De ce ai făcut asta, oare?
De ce m-ai părăsit și tu?
De ce n-ai stat cu mine?
Și m-ai lăsat, suflet nebun,
Mi-ai lăsat doar tristețe
Sunt doar un corp ce-a ruginit
În haina disperării.

Sunt un ocean de amintiri
Și toate despre tine
Suflet nebun și nemilos,
Suflet plin de pasiune,
Visez că iar ești pe pământ,
Că ești aici, cu mine
Dar nu vom mai fi tu și eu
Vreodată-n astă lume.

Cine ești tu?

Privesc în jur și simt cum fața
Mi-este acoperită de zăpadă.
Merg lin pe stradă și nu mă pot opri
Și cineva mă cheamă, dar nu știu cine este,
Dar am o dorință mare să ajung acolo.

Și merg pe strada goală și întunecată
Și am impresia că nu mă voi întoarce
Însă nu mă pot opri, merg mai departe.
Un câine singuratic mă privește
Și pare că se teme, dar ce ce?
Merg dar nu știu unde voi ajunge

Dar iată, locul sumbru se ivește
M-apropii și mi-e frică
Dar îmi continui drumul.
Văd doar o umbră ce se plimbă-n față
Nu știu ce fac acum,
dar frica parcă nu mai este
Iar umbra tot se-apropie de mine
Și acum pare-a fi un om.

Înghit în sec și mă apropii tot mai tare
Și inima îmi stă în loc
când silueta ce e-n fața mea mă cheamă
Sângele curge cu viteză mare și mă arde
Dar continui să merg mai aproape
Încerc să îi văd fața, dar e acoperită
el mă atinge și pielea se irită..

- Cine ești tu?
șoptesc ușor și mă apropii tot mai mult.
Nu îmi răspunde, dar pot să văd
Pe fața lui un zâmbet,
 un zâmbet care-mi pare cunoscut
- Cine ești tu? șoptesc din nou,
Dar el tot nu răspunde

Zâmbește iar și eu mă sperii
de râsul lui diavolesc
Mă-ndepărtez, dar el mă prinde
Mă uit din nou la el și iar zâmbește
Fug iar și iar mă prinde
Și nu pot să mai scap de el,
Mi-e frică și totuși mă atrage
Nu pot pleca, nu pot să mișc
Dar frica iar dispare
- Tu, suflet nebun și disperat
de ce nu spui nimic?
El mă privește
și acum văd întreaga lui splendoare
Un înger, dar cu ochi de demon
Și frica reapare.

Fug iar și nu m-opresc,
iar el nu mă urmează
Și simt cum inima din piept
parcă se dezintegrează
-Cine era și ce vroia?
șoptesc ca pentru mine
Un  înger nebun și sedat
Dar plin de agonie...

Cimitir de amintiri

E toamnă și plouă cu durere,

Orașul doarme sub o pătură de ceață

Iar oamenii sunt triști și melancolici

Și plâng trecând pe stradă.

În gară, trenuri trec urlând

Și șina scârțâie sub ele.

E plin peronul de copii de școală,

De muncitori și de turiști,

Dar toți sunt galbeni și tăcuți

Și plâng, suspină și visează.

E plin orașul de durere,

de ceață și mister

Sunt străzile pline de apă

Și totul pare părăsit.

Trec oameni pe la cimitir

Și plâng cu jale și regret

Pe cei ce astăzi nu mai sunt cu noi,

Pe cei ce ieri le-au fost aproape,

Pe cei ce poate i-au iubit,

Dar care au plecat departe

Într-un tărâm necunoscut.

Trece un om pe lângă altul

Și nici măcar nu se salută,

Două fantome ce erau odată

Doar veselie și respect

Acum sunt ca două umbre

Ce mișună într-un deșert.

Mă plimb și eu ușor pe stradă

Și simt cum inima mă doare

Mă duc și eu la cimitir și plâng

M-așez cu capul pe o piatră funerară

Pe crucea ce acum ea poartă

Un nume ce mi-a fost odată

Mai drag decât viața toată.

Și plâng și simt cum membrele mă lasă

Și cad și nu mă mai ridic.

Stau singur lângă cruce și suspin

Mă uit cu disperare la mormânt

Și iar suspin și-ncerc să mă ridic

Dar trupul meu e amorțit și rece

Și simt cum cineva mă prinde

De brațul meu ce e lăsat în jos.

Privesc în sus și chiar nu pot

A credem ce-mi văd ochii

Un înger pur și prea frumos

Se-așează lângă cruce.

Eu mă întorc și-l mai privesc

Încă o dată și se duce

Era așa cum o știam

Un înger pur și dulce

Care acum nu mai umbla

Pe străzi la braț cu mine

Ci era sus, unde e bine.

Acum doar trupul ei fragil

Mai este pe pământ

Și-și doarme somnul cel de veci,

Într-un macabru cimitir de amintiri,

Tot într-un vechi mormânt.

Și totuși...

Te caut. Nu ești de găsit.
Și totuși mai încerc,
Să dau de tine,
Dar urma ta de negăsit
Rămâne tot ascunsă
Și chiar de vreau să fii aici
Nu vei fi niciodată.

Te văd. Te simt.
Și totuși nu ești lângă mine
Dar încă simt privirea ta
Cum cade peste mine.
Sunt doar o umbră fără tine
Sunt doar un sloi de gheață
Tu ai fost totul pentru mine
Și tu mi-ai dat speranță.
Ce n-aș da iar să fii aici
Cu mine, pe vecie
Dar ești departe și nu vrei
Nu îți mai pasă, bine....

Ești...

Încerci să mă oprești,
Dar totul e-n zadar
Căci lumea ta mă cheamă,mă strigă,
Îmi șoptește că eu îi aparțin
Și suspin, dar inima mea țipă
Și sufletul se zbate și plânge neîncetat
Căci tu ești aerul ce îl respir,
Ești șoapta ce m-adoarme,
Ești lumea mea ce mă îmbată
Cu șoapte dulci, calmante.
Dar ochii tăi căprui,
Îmi spun că tot ce-a fost
Acum n-o să mai fie
Și chiar dacă-aș mai vrea
să te am lângă mine,
Tu ai plecat, ai dispărut
Și nu te vei întoarce
Dar timpul ne va ajuta,
Va șterge tot și va reface,
Acele suflete ce s-au iubit odată...

Demon și Înger

Un demon ce posedă
Un înger fără frică
Un înger ce-l iubește
până la infinit.
El, focul, ea e apa
Sunt două elemente
ce nu au în comun
Decât o dragoste curată, pură.

Ea se roagă să nu-l piardă
Ca să fie doar al ei,
E un înger pur și pașnic,
Dar sălbatic și rebel,
Ce poate iubi un demon
Fără frică și dispreț.
Dar un demon ce e tandru,
Dulce, bun și îndrăzneț.

E un demon ce visează
O iubire nesfârșită,
O eternitate-n care
Va iubi mereu un înger,
Un înger ce-i va aduce
Pericol și renușcări,
Însă dragostea lui mare
Va învinge orice rău.

Însă îngerul se roagă
Și îl apără de rele
Reușind să îi aducă,
Fericirea mult pierdută.

Spune ceva...

Te văd trecând în miez de zi,
cu pași grăbiți pe strada cenușie

Totul îmi pare o iluzie divină...

Vin lângă tine, te ating

și îți șoptesc:

- Spune ceva!

Dar tu nu spui nimic, tu taci

Doar mă privești cu ochii goi

și parcă nu mă recunoști, 
de ce?

Parcă inima îmi devine piatră,

dar piatra e una fragilă, se sfărâmă.

Tu nu mai știi de mine, nu-ți mai pasă,

Nu mă iubești, nu m-ai iubit

Și tot ce-ai spus cândva se schimbă

în infinite cioburi ascuțite. 

Acum, când totul s-a sfârșit, e liniște,
și cerul e mai liniștit, și marea...

Încerc să merg cât mai departe,

Să uit de tine, să uit de mine,

dar totul-i viu și încă arde,

iar fiecare pas e tot mai greu

simt că pământul mi se surpă 
sub picioare,

Nu pot să mai respir,

Căci aerul îmi sfâșie plămânii

pentru că tu te-ndepărtezi,

mai mult, mai repede,

tot mai mult, cu fiecare minut ...

Am crezut, dar mi-ai păcălit inima

Și mi-ai otrăvi sufletul,

Ai creat în mine un cuib de viespi
ce-mi înțeapă inima la fiecare pas.
Am rămas o amintire încă vie,
dar cu jumătate din mine,
am rămas fantomă să te bântuie în vineri
și în serile fără de stele în cunună.
Să-mi fii tu trist și singur și străin,
să nu cunoști pe unde mergi,
să îmi rămâi nepăsător mereu,
un călător, prevestitor...