O șoaptă vagă mai răsună, alene,
în mintea-mi claustrată...
doar un cuvânt, neprețuit,
rămas ca o prefață din glasul crud
ce s-a stins în întunericul timpului...
Acum se mistuie-n lumina pură,
transformându-se în praf de stele.
Rămâne doar o frunză-n vânt
ce dăinuie peste furtuni de vise
și de amintiri...
Îmi ajunge mie în palme,
devenind un hrisov al meu
în care rămân scrise, din agonie,
cuvinte neprețuite de la străbuni,
moștenire pentru suflete arse...
Șoapta devine mai înceată, în minte,
pe măsură ce lumina devine orbitoare,
șoapta e arsă de soare,
asemenea inimii mele, sărmana,
arsă de timp, de oameni...
Rămâne un fir de aur moale,
alinare pentru cântecul sufletului,
cântec ce coase cu măiestria unui meșter
șanțurile inimii rănite...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu