Nisip fugar

De pământ mi-e zdrobită ființa,
iar vântul rece mă acoperă
și aduce cu el nisip...

E nisip fugar al mării triste,
el știe multe, simte multe,
sunt ca el și el e ca mine,
diferiți prin materie, asemenea prin simțiri...
e ca mine, e rece, e cald, e singur
cunoscut de mulți, cunoaște mulți,
dar tot necunoscut și rece..

Marea e mângâierea lui și a mea,
e sora lui, iubita, totul
ce ce îi destăinuie secretele lumii,
frumusețea locurilor, dorul oamenilor
și e fericit....

Doar vântul îi întristează,
îl aduce la mine
presărându-l pe întreaga ființă,
așa, rece și ud,
îmbibat cu dorul oamenilor,
cu iubirea mării,
mereu singuratic ca pasărea cerului,
uitat pe o plajă goală...

Neînțelese

Un licăr din trecut apare,
stingher și departe
în ochiul rece al inimii ce bate,
amintind cu durere de un timp pierdut.

O ploaie abate ciudate scântei
de fulgere plecate
luminând calea uitată de noapte.

Ciudate cuvinte
îmbibate cu neînțelese lacrimi
cunoscute de tine și uitate
ascunse într-o carte
a sufletului chinuit de păcate.

Uitate imagini privesc tot mirate
în rame culcate
pe cer cu greu așezate
cu amintiri legate, ființe purtate
în stele lăsate, acolo, departe.

În vis

Gânduri împrăștiate
pe perne,
prin vis, cusute de tine
cu fir de dor,
tu aievea fantomă...

Cerul plânge, în vis
pentru zile trecute, cu nori
departe de casă,
așezată în Rai, sus.

Ești uitată de viață
umbrită de nori, acolo
eu tot aici,
cu gândul la tine,
ființă ce nu te-am cunoscut.

Te recunosc, în vis
tu înger ce-ai căzut demult,
fără ”rămas bun”
că nu te-am întâlnit,
nicicând.

Ți-am așezat ființa,
în vis...lângă a mea,
cu gând la nesfârșit
și tu aici
privind cu calm spre asfințit
când tu dispari,
iar vine altă zi...

Cu gândul la tine, dulce...

Te-am pierdut demult,
dar totuși azi te pierd mai mult ca niciodată,
tot mai departe ești și eu, tot fără tine.

Te privesc din pozele vechi,
legate cu fir de fericire, într-o carte,
parcă îmi zâmbești de acolo
și eu plâng mereu pentru tine.

Acum nu te mai pot cuprinde,
timpul, anii, mi-te-au pierdut în negură
m-au schimbat pe mine, dar tu ești la fel,
ți-a rămas fericirea și libertatea, mie dorul...

E un zid de clipe ce ne desparte, tot crescând,
mai mare și mai rece cu fiecare zi,
se clădește peste mine, peste inima mea,
mă sufocă și mă arde.

Acum îți mai aud doar râsul vag,
ținut cu dragoste într-un colț al minții.
la fel de cald și vesel, etern...

Pe mine m-ai lăsat într-o realitate rece,
fără fericirea ta molipsitoare, magică,
m-ai lăsat aici să îmi trăiesc viața, spre sfârșit
mereu cu gândul la tine, dulce...