Amintire șchioapă

Încă te mai caut pe fundul mării

Ascuns poate într-o scoică sidefie

Sau poate în picurii ploii

Ce curg alene pe lumea cenușie.

Încă te mai găsesc în sufletul meu,

Desenat cu alb și negru, intens

Și aștept cu nerăbdarea

Să îți văd tabloul expus în infern.

Te mai aud strigând în noapte

Peste agonica bătaie a inimii,

Șoapte uitate de timp,

Scrise cândva pe o foaie curbată.

Încă îmi mai amintesc de noi

Și de glasul inimilor flămânde,

Îmi aduc aminte de tine,

Tu și eu, aceeași amintire zglobie.

Imaginea ta încă rămâne vie

În mintea mea de gânduri pustie.

Ochii tăi încă îmi umblă prin vise,

Cristale cenușii în orbite închise.

Imagini din album vorbesc despre tine,

Cu culori impure pictate, de mine,

Așezate cu dor pe file de carte

Amintiri încuiate în minte șchioapă.

Scriu aceeași poezie în miez de noapte,

Cuvinte spurcate din inimă albă,

Poezie scrisă cu dor și durere,

Două inimi pătate de aceeași scânteie.

Epilog

Frânturi din gând am pus pe foi
Și cioburi ascuțite-am șlefuit
Și-am scris ființă, pentru noi
Poeme izvorâte din suflet prăfuit.

Și cu sudoarea muncii chinuite,
Am desenat imagini ale lumii.
Sculptat-am eu ființe adormite
Din lutul neschimbat al vremii.

Am pus lucrările-ntr-o galerie,
Aievea tu să le privești când vii,
Și-am pus poemul, ca bijuterie
În cartea cea de aur și de bucurii.

Acesta-i sufletul meu înzestrat
Cu nemurirea de a scrie versuri,
Întotdeauna cu regrete ilustrat,
În cartea ce am scris-o fără gesturi.

Grele

Ciudate umbre sinistre
se plimbă pe frunze, pe străzi, pe copaci.
Tomnatic peisaj în zări, pe hârtie
pictat cu atenție în negru și gri,
cu calme vibrații de corzi.

Agale, cupluri de bătrâni trec prin parc
Triști, se cutremură de frig
Sunt ruginiți de veacuri de viață,
fragili copii ai timpului, nefericiți
Trecând prin toamnă sălbatici.


22.09.2015

Poate...

Obosit și-ncercănat
copilul de școală
se plimbă alene
prin frunze de toamnă.

E trist și cu gândul
se duce departe
spre lumea frumoasă
a zisului ”poate”...

Privește copilul la cer
și se roagă
să fie mai bun,
să poată să vadă
lumina măreață
a tristului dor,
să nu mai rămână
un trist călător.

Și galben, bolnav
copilul de școală
mai trece o dată
prin toamnă, năvală,
se plimbă o dată
prin frunze, prin nori
și poate mai speră
la stinsul amor.


14.09.2015

N-am să...

N-am să-ți scriu pe cer cu scris de stele,
dar am să-ți când cu glas dulce, mistere.

N-am să-mi las inima să fugă după tine,
dar am să trimit un înger să fie ca mine.

N-am să te las să plângi cu lacrimi amare,
dar am să te las să râzi de amintiri, cu-ardoare.

N-am să-ți cer să mă iubești și să mai fii cu mine,
dar am să-ți cer să nu mă uiți ca să îmi fie bine.

N-am să cutreier apele și mările cu dor de tine,
dar am să când mereu pe plaje pentru tine.

N-am să culeg din crânguri maci și margarete,
dar am să fac cununi de crini, să-mi cânte din trompete.

N-am să mai scriu povești cu dor de tine,
dar am să scriu tot poezii din sufletul ce-ți aparține.

N-am să ajung să mai fiu eu, cum mai eram odată,
dar voi fi eu cum n-am mai fost mai niciodată.

N-am să mai când pe plaje reci cu gânduri tot o mie,
dar voi cânta printre povești, copiilor asemeni mie.

N-am să mai caut să-ți zâmbesc când te zăresc pe stradă,
dar am să caut să zâmbesc copiilor de lângă mâna caldă.

N-am să mai râd la ale tale glume prăfuite,
dar am să râd la ale copilașilor fețe uimite.

N-am să-ți mai caut ție fericirea nedorită,
dar am să caut fericirea din minunea înflorită.

N-am să-ți mai mângâi ție creștetul și părul,
dar am să-mi liniștesc cu drag odorul.

N-am să-ți mai fiu ție cum ți-am fost odată,
dar am să fiu a altcuiva măieastră floare parfumată.

Stăpân, octombrie...

Octombrie, cer luminat doar de stele
stăpân nemilos al inimii mele
cobori din gândurile tale nepătrunse,
umbre din trecutu-ți, alene...

E rece afară, în frumusețea ta ciudată
ființe de ceară străbat strada murdară
e plin de castane pe aleea cea rece
e plin văzduhul umed de frunze,
îl simt cum iar trece...
și vântul suflă trist, ne cântă, tu nu știi...
același rece cânt, cu agonie îmbibat.

Octombrie, nelegiuit stăpân al timpului
faci zi din noapte și noapte din zi,
alungi și păsări, și soare și flori,
ești trist și-ngândurat, sinistru necuprins
mai rece, mai cu dor, mai greu
cu frigu-mbrățișat mereu, aievea
în serile cu ploi mai grele și amare.

O, mamă...

O, mamă, încă de la început
cu dragostea ta am crescut,
mi-ai fost picior, mi-ai fost și mână,
mi-ai fost o stea pe cerul fără lună.

O, mamă, icoană sfântă tu îmi ești
zâna bună din minunatele povești.
Tu: aer, apă și pământul necuprins
ești fericirea mea, suflet nestins.

O, mamă, dacă-aș putea, în viața rea
ți-aș da cu drag din nemurirea mea
Din nemurirea gândului ce-l judec,
să-mi fii aici pe veci, tu să-mi fii suflet.

O, mamă, acum dacă-aș putea uita
de tot ce-i rău doar cu iubirea ta
ai fi tu, mamă, medicamentul cel mai drag
un leac de inimă cu gust de frag.

O, mamă, nu aș putea a te uita nicicând
cât încă ești aici, pe pământ mergând
Cu dragostea să mă-nconjori mai tare
să-mi fii și dor, să-mi fii și alinare.

Pur negricios

Dacă am fi doar briza vântului sălbatic
Am colinda pădurile-n peisaj tomnatic
Și cântecul suav, păgân al păsărilor calme
S-ar așeza pe frunze ca fulgii albi pe palme.

E-o rece agonie ce plutește-n aerul uscat
Iar corbul greu, se plimbă leneș și e nemâncat
Noi ne-am pierdut prin ruginitul cadru de pădure
Plutind mai greu, cu dor, spre orizonturi pure.

Hoinar

Am început de nicăieri,
tu uitat de suflet, eu...
eu uitată de lume, aici...

Ne-am găsit arzând
cu inimi reci, cu foc mai rece,
două suflete chinuite de dor.

Te-am cunoscut pe tine,
minune a lumii celei vii
într-o seară sinistră
din septembrie cel veșnic ruginit.
Erai tăcut și trist, visând
cu aripile grele ca de plumb.
Erai rănit, închis de dor,
ca pasărea cerului viu, lucitor,
într-o colivie ruginită de timp.

Eu eram un trup gol
cu inima, săraca,
un puzzle vechi, cu piese rupte..
tu m-ai găsit, m-ai completat,
mi-ai fost durere, mi-ai fost leac,
mi-ai fost cânt dulce,
al inimii ciudată mângâiere..

Dar te-ai pierdut în lume iar,
ai îmbrățișat dorul, depărtarea,
te plimbi neștiutor și derutat
prin locuri rele și păgâne..

Ai inima de gheață, un cristal,
iar mâna-ți este rece,ca tortură.
Ești singur, gând înaripat,
fără pământul mamă,
Ești fără casă, ai uitat,
căci ești mereu hoinar...

Eu am rămas aici, cu suflet negru
și-am început să te mai caut
în stele, în flori, în vise..
Am rămas să cuprind nebunia
și dorul și chinurile depărtării tale
căci tu tot ești și tot vei fi
străin hoinar, hoinar străin...

Bătrân

Ademenit în întunericul adânc,
Răsare pe potecă un bătrân
Cu ochi înconjurați de ani
Călătorește iar pe drumuri, hoinar.

Pasu-i încet și mersul șchiopătat
Privește în amurgul nepătat
Mai caută nostalgic cu privirea
Anii de dor, frumoasă, fericirea.

Ani-au trecut ca apa peste trup
Și tinerețea lui este departe.
Nu-și amintește de-al său grup,
Nici de prieteni, nici de fapte.

Căci timpul zboară iute, ne-ncetat
Și tot ce-i pe pământ se schimbă
Rămâne singur parcul cel cutreierat
Doar de-un bătrân ce trist se plimbă.

Iremediabil

Aș vrea să știu concret în negura serii 
De ce nu-mi aduci nisip de pe malul marii? 
Aș vrea să știu în zori dimineții 
Dacă-ai să aduci inimii roua vieții.

N-aș vrea să cunosc tristețea firii, 
Dar aș vrea să mănânc doar rodul iubirii. 
N-aș vrea să mă trezesc cu lacrimi pe față, 
Dar aș vrea să înșir mărgăritar pe ață.

Aș vrea să iubesc cum iubesc marea, 
Dar n-aș putea să-i aud în fiecare zi chemarea. 
Aș vrea să plutesc ca norii pe cer, 
Dar nu pot căci am inimă de ger.

Aș vrea să scriu versuri așa cum respir, 
Dar inima nu poate de sufletul pustiu. 
Aș vrea să croiesc cu fire de aur, 
Dar culorile se pierd un frunze de laur.

N-aș vrea să-ți vorbesc despre lucruri mărunte, 
Dar aș vrea să-ți amintesc când avem fire cărunt. 
N-aș vrea să te pierd în neguri de timp, 
Dar aș vrea cu timpul, de braț să te cuprind.

N-aș putea să aștept grăbit seara să vină, 
Dacă aș ști că tu nu vei avea nicio vină. 
N-aș putea să renunț să te caut în stele, 
Dacă aș ști că nu te-ai pierdut printre ele.

Aș vrea să scap de abisul din piept, 
Dar amintirea ta nu l-ar umple defel.
Aș vrea să te găsesc pe aceeași bancă, 
Dar distanțarea ta încă are tentă uscată.

Aș vrea să știu de-ți mai amintești de mine, 
Dar inima mea nu-ți mai simte a ta privire. 
Aș vrea să mai aud o dată a ta voce caldă, 
Dar s-a stins la fel ca focul din vatră.