Pene

Mi-am îngropat capul în pernele reci
așteptând ca somnul să-mi cuprindă trupul,
dar pernele au devenit marmură gri
și somnul s-a pierdut printre rânduri...

E doar o liniște grea de mormânt,
cu vibrări de vioară cu corzi ruginite,
o melodie cristalină dintr-un tainic cânt,
ascunsă în penele cu miros de pământ.

Dragă eu...

Dragă eu,
Am impresia că te pierzi prin timp,
agățată de amintiri și oamenii străvezii,
Am impresia că ți-e dor de mare,
dar inima-ți tânjește spre locuri solitare.
Încă îți place să mai alergi pe câmpii,
cu flori și spice lovindu-se de brâu,
iarba să-ți treacă printre degetele obosite,
să faci coronițe din grâu și romanițe
să o porți pe cap ca o coroană de vară,
să emane parfum în calme de seară.

Dragă eu,
în inima ta încă a rămas vie
imaginea mea din copilărie,
încă e vie imaginea unei copile fericite,
ascunsă între bucle sau brunete codițe.
Sunt vii zâmbetele din serile de vară
când mă jucam veselă cu părinții p-afară,
poveștile bunicilor încă rămân pecete
a copilăriei - lume plină de secrete.

Dragă eu,
parcă te simt tristă și îngândurată,
îți duci lupta cu timpul, să nu rămâi uitată
Eu nu mai sunt tu, pentru că tu nu ești eu,
dar am rămas totuși blocate sub același cer.
Ne-a rămas să împărțim însă același trup,
aceiași inimă și nimic mai mult.
Inima am rupt-o în bucăți egale
Și le-am ascuns în cutii frumos pictate,
cutiile le-am pus în trunchiuri de copac,
iar peste ele cuvinte de plumb am presărat.

Jurnal nocturn

Mi-am lăsat gândurile să curgă pe file
asemenea stropilor din ploile aride,
Le-am scris alene pe foile unui jurnal,
să-mi fie veșnic un strigăt infernal.

Jurnalul l-am legat cu un fir de aur
Și i-am pus pecete o frunză de laur.
L-am sigilat bine ca pe un mormânt
Să-mi țină gânduri captive în pământ.

Deținut

Mi-am așteptat în liniște sentința,
așezată pe o bancă din parcul vechi,
privind cum tu te îndepărtezi de mine
și eu,
eu rămân pironită în pământul negru,
prind rădăcini, ca un copac neînsuflețit,
un copac fără frunze,
iar mușchii umezi ai parcului trist
pun stăpânire pe al meu trup.

Prin vene nu curge nici sânge,
doar o sevă neagră cu tentă gri,
o sevă a vitalității, dar adusă de întuneric.

Sunt acoperită de plumb greu,
pielea toată mi-e plumb și gândurile...
sărmanele mele gânduri...
Nu pot păși, nu pot respira..
parcă cerul și-a vărsat pe mine toate lacrimile ,
fâșii de argint viu, otrăvitor.

Ploaia mi-a devenit prieten și dușman,
leac dulce și otravă amară,
iar din nori mi-aș dori casă, în cer,
deasupra ta și a tuturor, în liniștea văzduhului.
Acolo ar fi chin și alinare.

Dar eu sunt pironită pe pământ,
mă zbat în lanțurile ce mi le-ai lăsat să mă sufoce;
nu-mi cunosc încă sentința,
nu cunosc nimic, nu văd.
Ochii mi-au devenit furtuni și abanos putred,
iar buzele mai păstrează vii urmele cuvintelor tale
în nuanțe de roșu și vișiniu,
acum doar amintiri prăfuite.

Sunt un deținut al cuvintelor și al dorului,
cu lanțuri prins, în carceră rece închis
așteptând un sfârșit, un mormânt, un pat.
Aștept să-mi crească din păr flori
și din gură lauri,
ochii să fie ca izvoare cu apă dulce.
Să mi se transforme al meu trup în fluturi
și să inunde văzduhul în zbor lin.
Vântul să îmi alunge dorul de lume, de oameni,
să fiu doar eu, cu mine și un pat viu.

Gânduri III

Am lăsat condeiul uitat pe masă,
ascund sub mormanul de foi plângătoare,
sub cuvintele scrise mai demult,
cu dor, cu ură, cu iubire pentru tine.

Am uitat de el
pentru că mi-am amintit de tine.

Azi mi-ai apărut din nou în minte,
aceeași imagine fadă, caldă,
am avut impresia că ai plecat pentru totdeauna,
dar ai venit iar,
ca o maree verde,
ca o stafie a vechiului timp.

Mi te-ai așezat pe lumina ochilor
și m-ai orbit, ca mai demult.
Nu mai văd nici cer, nici pasăre,
doar imaginea ta puțin învechită.

De pe ochi mi te-ai întins pe tot trupul,
iederă verde-gălbuie cu crengi de plumb,
m-ai transformat într-un copac,
un copac cu frunze palide și crengi împletite cu dor.

Trunchiul mi l-ai pictat în nuanțe de violet
și l-ai scrijelit cu unghiile, cu ghearele,
ai scris pe ele versuri din ale mele urlete,
urlete spre tine, spre mine...

M-ai făcut să rodesc cuvinte,
argintii mere făcute din oțel dur,
bucăți de suflet răsărite din crengile plăpânde.

Rădăcinile mele s-au întins mult,
spre locuri în care umblam adesea,
hrănindu-mă cu amintirile din acele câmpii dulci,
din serile singure în care mi-era aproape
doar condeiul și paginile goale.

Dar visul s-a sfârșit în zori,
iar copacul mi-a devenit trup cum era,
dorul s-a așezat în ochi, în ploi reci.
Am cuprins iarăși condeiul singuratic
și am început să dansez cu el pe filele albe,
dans în cuvinte și gânduri,
dans al nemuriri netrăite.