Iarna amintirilor

Zăpada cade lin
Și nu se mai oprește,
Fulgi albi plutesc în aeru-nghețat,
Copaci se rup sub a zăpezii greutate,
Iar tot pământul este alb și înghețat.

Pe ici, pe colo zboară câte-o pasăre-nghțată
Și se așează pe zăpada albă
Și ce n-ar da să fie iarăși vară
Să cânte și să zboare liber în văzduh.

Răsună satul de urlete de câine,
De strigăte de băieței și de fetițe,
Se joacă veseli în zăpada rece
Și nu le pasă de nimic, chiar de nimic
Alunecă ușor cu săniile
Pe gheața de pe drumul lor,
Pe alba nea ce este așezată-acum pe dealuri.

Obrajii lor sunt roșii și-nghețați,
Dar nu vor să se-oprească din jucat
Și așa cum sunt ei, uzi și-nfrigurați
Tot se mai dau pe derdeluș.

Bătrânii trec și îi privesc îngândurați
Ce n-ar da ei să mai fie copii
să poată iar să urce sus pe dealuri,
Să poată iar să se mai joace,
Dar timpul e nedrept și scurt
Și le-a luat copilăria prea devreme,
Le-a dat în schimb singurătate și regrete.
Acum ei știu că vremea le-a trecut
Privesc tăcuți și-ngândurați la ce au fost odată
La copilașii dulci ce se jucau demult, cândva,
Cu săniile vechi pe pante.

Amintiri

E frig.
E ger.
E vreme mohorâtă.
Adorm.
Visez.
Și plec din nou departe
Călătoresc stingher
Prin mintea mea, închisă,
Adun durere iar și iar
Și mai plătesc cu nedreptate
O faptă ce nu am comis-o,
Un rău ce nu l-am săvârșit.

Mă adâncesc mai mult prin gânduri,
Suspin, țip iar, iar mă trezesc
Am doar durere și nimic,
O inimă rănită și nimic mai mult.

Privesc pe geam și este noapte
Încerc s-adorm,
Dar somu-mi poartă pică.
Închid ușor pleoapele obosite
Și iar mai văd
Acel ceva ce nu-mi dă pace,
Acel ceva ce mă-nspăimântă
Acel ceva ce tot iubesc,

Chiar dacă-mi este frică.
Adorm cu gândurile amestecate,
Cutreier mult prin amintiri
Și tot nu pot să scap de tine
Căci mintea mea a mai păstrat
O amintire vie
A ce eram cândva noi doi
Când eram eu, cu tine...

Tu și eu

Colind din nou pe străzi pustii
Și plouă iar sau ninge
Te caut, dar e în zadar
Nu vei mai fi cu mine.

Și cât aș vrea să te revăd
Să mă agăț de tine,
Să fim doar noi doi, tu și eu
Să fii din nou cu mine.

Mi-e greu, dar încerc să rezist
Tu nu mai ești și nu e bine.
Sunt doar eu și nimic mai mult,
Un suflet gol și plin de dor,
Un corp plăpând și fără vlagă,
Un om ce numai poate sta
Fără inima sa moartă.

Și iar m-apropii de mormânt
Și pieptul iar mă doare
Cum ai plecat fără să spui?
De ce ai făcut asta, oare?
De ce m-ai părăsit și tu?
De ce n-ai stat cu mine?
Și m-ai lăsat, suflet nebun,
Mi-ai lăsat doar tristețe
Sunt doar un corp ce-a ruginit
În haina disperării.

Sunt un ocean de amintiri
Și toate despre tine
Suflet nebun și nemilos,
Suflet plin de pasiune,
Visez că iar ești pe pământ,
Că ești aici, cu mine
Dar nu vom mai fi tu și eu
Vreodată-n astă lume.

Cine ești tu?

Privesc în jur și simt cum fața
Mi-este acoperită de zăpadă.
Merg lin pe stradă și nu mă pot opri
Și cineva mă cheamă, dar nu știu cine este,
Dar am o dorință mare să ajung acolo.

Și merg pe strada goală și întunecată
Și am impresia că nu mă voi întoarce
Însă nu mă pot opri, merg mai departe.
Un câine singuratic mă privește
Și pare că se teme, dar ce ce?
Merg dar nu știu unde voi ajunge

Dar iată, locul sumbru se ivește
M-apropii și mi-e frică
Dar îmi continui drumul.
Văd doar o umbră ce se plimbă-n față
Nu știu ce fac acum,
dar frica parcă nu mai este
Iar umbra tot se-apropie de mine
Și acum pare-a fi un om.

Înghit în sec și mă apropii tot mai tare
Și inima îmi stă în loc
când silueta ce e-n fața mea mă cheamă
Sângele curge cu viteză mare și mă arde
Dar continui să merg mai aproape
Încerc să îi văd fața, dar e acoperită
el mă atinge și pielea se irită..

- Cine ești tu?
șoptesc ușor și mă apropii tot mai mult.
Nu îmi răspunde, dar pot să văd
Pe fața lui un zâmbet,
 un zâmbet care-mi pare cunoscut
- Cine ești tu? șoptesc din nou,
Dar el tot nu răspunde

Zâmbește iar și eu mă sperii
de râsul lui diavolesc
Mă-ndepărtez, dar el mă prinde
Mă uit din nou la el și iar zâmbește
Fug iar și iar mă prinde
Și nu pot să mai scap de el,
Mi-e frică și totuși mă atrage
Nu pot pleca, nu pot să mișc
Dar frica iar dispare
- Tu, suflet nebun și disperat
de ce nu spui nimic?
El mă privește
și acum văd întreaga lui splendoare
Un înger, dar cu ochi de demon
Și frica reapare.

Fug iar și nu m-opresc,
iar el nu mă urmează
Și simt cum inima din piept
parcă se dezintegrează
-Cine era și ce vroia?
șoptesc ca pentru mine
Un  înger nebun și sedat
Dar plin de agonie...

Cimitir de amintiri

E toamnă și plouă cu durere,

Orașul doarme sub o pătură de ceață

Iar oamenii sunt triști și melancolici

Și plâng trecând pe stradă.

În gară, trenuri trec urlând

Și șina scârțâie sub ele.

E plin peronul de copii de școală,

De muncitori și de turiști,

Dar toți sunt galbeni și tăcuți

Și plâng, suspină și visează.

E plin orașul de durere,

de ceață și mister

Sunt străzile pline de apă

Și totul pare părăsit.

Trec oameni pe la cimitir

Și plâng cu jale și regret

Pe cei ce astăzi nu mai sunt cu noi,

Pe cei ce ieri le-au fost aproape,

Pe cei ce poate i-au iubit,

Dar care au plecat departe

Într-un tărâm necunoscut.

Trece un om pe lângă altul

Și nici măcar nu se salută,

Două fantome ce erau odată

Doar veselie și respect

Acum sunt ca două umbre

Ce mișună într-un deșert.

Mă plimb și eu ușor pe stradă

Și simt cum inima mă doare

Mă duc și eu la cimitir și plâng

M-așez cu capul pe o piatră funerară

Pe crucea ce acum ea poartă

Un nume ce mi-a fost odată

Mai drag decât viața toată.

Și plâng și simt cum membrele mă lasă

Și cad și nu mă mai ridic.

Stau singur lângă cruce și suspin

Mă uit cu disperare la mormânt

Și iar suspin și-ncerc să mă ridic

Dar trupul meu e amorțit și rece

Și simt cum cineva mă prinde

De brațul meu ce e lăsat în jos.

Privesc în sus și chiar nu pot

A credem ce-mi văd ochii

Un înger pur și prea frumos

Se-așează lângă cruce.

Eu mă întorc și-l mai privesc

Încă o dată și se duce

Era așa cum o știam

Un înger pur și dulce

Care acum nu mai umbla

Pe străzi la braț cu mine

Ci era sus, unde e bine.

Acum doar trupul ei fragil

Mai este pe pământ

Și-și doarme somnul cel de veci,

Într-un macabru cimitir de amintiri,

Tot într-un vechi mormânt.

Și totuși...

Te caut. Nu ești de găsit.
Și totuși mai încerc,
Să dau de tine,
Dar urma ta de negăsit
Rămâne tot ascunsă
Și chiar de vreau să fii aici
Nu vei fi niciodată.

Te văd. Te simt.
Și totuși nu ești lângă mine
Dar încă simt privirea ta
Cum cade peste mine.
Sunt doar o umbră fără tine
Sunt doar un sloi de gheață
Tu ai fost totul pentru mine
Și tu mi-ai dat speranță.
Ce n-aș da iar să fii aici
Cu mine, pe vecie
Dar ești departe și nu vrei
Nu îți mai pasă, bine....

Ești...

Încerci să mă oprești,
Dar totul e-n zadar
Căci lumea ta mă cheamă,mă strigă,
Îmi șoptește că eu îi aparțin
Și suspin, dar inima mea țipă
Și sufletul se zbate și plânge neîncetat
Căci tu ești aerul ce îl respir,
Ești șoapta ce m-adoarme,
Ești lumea mea ce mă îmbată
Cu șoapte dulci, calmante.
Dar ochii tăi căprui,
Îmi spun că tot ce-a fost
Acum n-o să mai fie
Și chiar dacă-aș mai vrea
să te am lângă mine,
Tu ai plecat, ai dispărut
Și nu te vei întoarce
Dar timpul ne va ajuta,
Va șterge tot și va reface,
Acele suflete ce s-au iubit odată...

Demon și Înger

Un demon ce posedă
Un înger fără frică
Un înger ce-l iubește
până la infinit.
El, focul, ea e apa
Sunt două elemente
ce nu au în comun
Decât o dragoste curată, pură.

Ea se roagă să nu-l piardă
Ca să fie doar al ei,
E un înger pur și pașnic,
Dar sălbatic și rebel,
Ce poate iubi un demon
Fără frică și dispreț.
Dar un demon ce e tandru,
Dulce, bun și îndrăzneț.

E un demon ce visează
O iubire nesfârșită,
O eternitate-n care
Va iubi mereu un înger,
Un înger ce-i va aduce
Pericol și renușcări,
Însă dragostea lui mare
Va învinge orice rău.

Însă îngerul se roagă
Și îl apără de rele
Reușind să îi aducă,
Fericirea mult pierdută.

Spune ceva...

Te văd trecând în miez de zi,
cu pași grăbiți pe strada cenușie

Totul îmi pare o iluzie divină...

Vin lângă tine, te ating

și îți șoptesc:

- Spune ceva!

Dar tu nu spui nimic, tu taci

Doar mă privești cu ochii goi

și parcă nu mă recunoști, 
de ce?

Parcă inima îmi devine piatră,

dar piatra e una fragilă, se sfărâmă.

Tu nu mai știi de mine, nu-ți mai pasă,

Nu mă iubești, nu m-ai iubit

Și tot ce-ai spus cândva se schimbă

în infinite cioburi ascuțite. 

Acum, când totul s-a sfârșit, e liniște,
și cerul e mai liniștit, și marea...

Încerc să merg cât mai departe,

Să uit de tine, să uit de mine,

dar totul-i viu și încă arde,

iar fiecare pas e tot mai greu

simt că pământul mi se surpă 
sub picioare,

Nu pot să mai respir,

Căci aerul îmi sfâșie plămânii

pentru că tu te-ndepărtezi,

mai mult, mai repede,

tot mai mult, cu fiecare minut ...

Am crezut, dar mi-ai păcălit inima

Și mi-ai otrăvi sufletul,

Ai creat în mine un cuib de viespi
ce-mi înțeapă inima la fiecare pas.
Am rămas o amintire încă vie,
dar cu jumătate din mine,
am rămas fantomă să te bântuie în vineri
și în serile fără de stele în cunună.
Să-mi fii tu trist și singur și străin,
să nu cunoști pe unde mergi,
să îmi rămâi nepăsător mereu,
un călător, prevestitor...