Pași pe nisip

Valuri de gânduri
îmi inundă privirea rece.
Glasul tău nu mai cântă,
s-a spart în mii de bucăți
când s-a lovit de stâncile dure,
de dunele sure de nisip...

Se mai aud doar pescărușii,
strigând, urlând...

Te-am pierdut în mare,
cu inima pe jumătate uscată
și gândul, rece,
zburând printre norii negrii.
E pustiu, pustiu ud
cu miros de alge putrede,
e un pustiu ce doare,
mă doare pe mine că nu te am pe tine,
pe tine că nu mă mai vezi...
Eu m-am pierdut
pe plaja tristă, printre scoici
și firele de nisip,
ele mi-au devenit casă, iubit,
marea mi-a devenit mamă...

Încă te mai strig
și îmi împart glasul
pe adierea vântului surd și rece,
dar inima nu te mai simte,
ochii nu te mai caută...
A mai rămas doar mâna
să pipăie nisipul ud
și să-și amintească de tine
și răceala ta molipsitoare
ce se desprinde acum
doar din câțiva pași pe nisip,
rămași mărturie a ființei tale
de mult pierdută..