Colivie păgână

Al meu suflet drag și preaiubit,

Adonis al lumii în care mă cuprind,

mi-aș dori să scap de chinul ce-mi ești,

aș vrea să pot găsi malul pe care crești

și să nu mai fiu în pericol să mă înec

în ale tale oceane albastre-verzi.

Sunt aflate mai mereu în furtună,

iar algele lor îmi devin colivie păgână,

îmi devin închisoare albă și nebună,

fără de ieșire și de lumină pură.

Aș construi o barcă din ale tale alge

și poate așa voi găsi țărmul care tace,

voi putea să-ți părăsesc apele învolburate,

așa voi putea pleca, să te las mai departe

și să sărut pământul și iarba divină

să aud cântul calm al păsăritor, în surdină.

Dar oare pot să te părăsesc pe vecie?

Cum aș putea trăi eu fără tine?

căci tu îmi ești aerul ce îl respir și apa ce o beau

mi-ești cerul, pământul pe care stau.

Tu îmi ești universul trupului și al minții,

îmi ești adăpost pentru inima ființei.

Gândul meu îți aparține doar ție

și versul meu e scris pe a ta hârtie,

îți scriu de mult, dar nu ți-am spus niciodată

pentru că vocea mea se pierde pe dată

atunci când o întâlnește pe a ta, o sonată.

Îmi ești totul și în același timp nimic,

sufletul meu sălbatic și nestăpânit.

De ce ochii îți sunt oceane și vocea tunet?

Ești haos viu, cu vântul de mână, ca vuiet.

Îmi cutremuri ființa și mă minunezi

de a ta splendoare ce tu nu o vezi.

Splendoarea ta ce mi-e chin mai mare,

iar lumea ta, închisoare pe mare.

Dragul meu suflet singuratic,

fii iarăși leac dulce cu miros tomnatic.

Fii iarăși dulceață de fragi și de mure,

iar îmbrățișările tale le vreau drept cunune.

Pune-ți vocea să-mi cânte pe seară

dulci cântece pe fundal de vioară,

liniștește-mi furtunile din mintea credulă

și cruță-mi inima din colivia păgână.

Oh, ce ți-aș da drumul, suflet preaiubit,

dar vocea ta mi s-a imprimat în gândul cumplit,

aș fugi de tine în alt capăt de lume,

dar tot mi-aș aduce aminte de tine.

Ți-aș zidi un altar în a mea inimă

și ai rămâne veșnic acolo - poezie divină.