Mai dragă...

Mi-am regăsit cu greu suflul
în încercarea de a urca culmea inimii...
E ascuțită, iar drumul e mlăștinos,
plin de râuri ce curg alene,
râuri de viață, roșii,
pe maluri presărate cu aur greu.

Bătăile inimii au devenit cutremure,
iar mie mi-a fost mai greu să urc,
am căzut,
iar în căderea mea
am simțit cum trupul devine plumb,
mâinile mi s-au murdărit cu sânge,
cleios roșu al apelor vii.

Acum, cu mâinile murdare,
am desenat pe pământ un portret.
Era al tău sau al meu,
era al nostru, amândoi aceeași ființă.
Pe tine te-am desenat cu negru,
iar eu am venit ca o completare,
în roșu și vișiniu, ca cireșele de mai.

Mi-am continuat drumul mai apoi,
spre apogeul ce mă aștepta,
spre vârful drumului venos, presărat cu dor,
mergând mai grăbită,
cu timpul împingându-mă de la spate
la fel de grăbit ca și mine,
mai alert, mai ager,
mai chinuitor cu ale sale secunde haine.

Și iată-mă ajunsă în vârf, în final,
găsind acolo o bancă, neagră,
așezată cu spatele spre mine,
cu fața spre soarele ce cu greu
se pregătea să adoarmă.
Și pe bancă se zărea o umbră dulce,
o cunoscută ființă de ceară,
cu plete negre în vânt, cu haine sumbre
pictate parcă pe acel trup greu,
o imagine venită alene, din trecut.
Fantoma s-a întors spre mine
cu ochi de ocean, cu privire de jar
și timpul s-a oprit,
eu parcă îmbătrânisem cu anii,
parcă inima pompa mai lent, zvâcnind.
O șoaptă:
- Bună, ai venit!
și lumina s-a stins încet
lăsând loc nopții să cadă
peste două inimi cenușii,
a mea și a fantomei mele, mai dragă.