Nu am văzut niciodată în oameni prieteni. Am avut destule neplăceri încât să îmi dau seama că nu toți merită statutul de om, de ființă ce cugetă. Adevărul este că mulți nu cugetă, poate nu intenționat, dar nu o fac. Nu toți merită să te zbați pentru ei, să le vrei binele, să îi vrei aproape, pentru că multora nu le pasă, mulți nu simt.
Am ajuns la concluzia că mulți nu gândesc, nu cântăresc vorbele și faptele pe care le săvârșesc, dar niciodată nu am înțeles de ce. Încă nu înțeleg ideea de a face ceva necugetat, doar pentru a aduce neplăcere altei persoane. Ce rezolvi făcând asta? Ești mai fericit? Nu prea cred. Din toate acestea te alegi cu un singur lucru : degradare. Și prin degradare nu mă refer la exterior, ci la partea ce contează cu adevărat, interiorul, sufletul. Factorul care produce această degradare, de cele mai multe ori, este invidia. Dar de unde se naște și această invidie? De ce nu pot oamenii să se mulțumească cu puținul sau ajunsul pe care îl au? De ce tânjesc mereu spre mai mult, iar prin acest lucru rănind alte persoane sau chiar pe ei înșiși? Acestea sunt într-adevăr întrebări care nu vor avea un răspuns concret, pentru că firea omului este complexă și nimeni nu va reuși să o descopere în totalitate, să îi afle toate gândurile, toate trăirile.
Nu pot să spun că eu sunt un sfânt și că nu am făcut niciodată nimic rău, că nu am rănit pe nimeni, dar pot să spun că nu am făcut-o cu intenție. Una este să faci ceva din greșeală, neintenționat și alta este să te zbați pentru ca acel rău să iasă "perfect". Deși pare ceva neobișnuit și lipsit de explicație, știu că există astfel de "persoane", aceste... nu găsesc un adjectiv care să le caracterizeze așa că le voi numi ființe, aceste ființe își găsesc fericirea în agonia altora și sunt mândri de "realizările" lor. Mă gândesc că poate toată această răutate și sete de rău este datorată faptului că nu se iubesc cu adevărat pe sine, că nu au încredere în ei și că sunt nesiguri, fapt ce îi determină să îi facă pe cei din jur să se simtă la fel. Astfel, încrederea lor în sine crește prin răul făcut celor din jur. Când spun rău, nu mă refer în deosebi la fapte rele, ci și la cuvinte. Cuvintele uneori sunt arme mai puternice decât cel mai ascuțit cuțit.
Astfel de persoane mi le imaginez la fel ca un cub rubik care nu mai are toate fețele de aceeași culoare. În momentul în care sunt amestecate culorile, cu greu se ajunge la forma inițială. Această schimbare a pozițiilor determină, la fel ca schimbările din viața omului, un dezechilibru și în căutarea restabilirii acestuia, ajungem să ne pierdem pe adevărații "noi". Fiecare culoare are semnificația ei, iar în momentul în care se combină cu altele, totul devine un coșmar viu. Așa este și cu oamenii...
