Ninsoare

Cade un fulg din cer
Și simt miros de iarnă,
Abisul sufletului greu
În mine se destramă.

În casă arde focul
Dar mie tot mi-e frig
Din geamurile ude
Se văd pe cer lumini.

Omătul se așează
Pe câmpuri, pe copaci,
Cu gândul tot la tine,
Visez la urme dragi.

Îmi fac curaj, alene
Și ies din casa caldă
Afară, în zăpadă
Prin fulgii albi, de piatră.

Ninsoare se-ntețește
Și frigul e mai aspru
Iar luna strălucește
Pe cerul negru-albastru.

Și-n gerul cel năprasnic
Mi-s mâinile uscate
Și inima mi-e rece
De grea singurătate.

Cu gândul tot la tine
Înaintez în noapte
Spre parcul singuratic,
Spre banca noastră caldă.

E tristă și pustie,
Noi nu mai stăm cu ea.
Rămân doar amintirile
Din toamna altcuiva.

Și se mai văd pe scânduri
Ca într-un vechi album,
Imagini de poveste
Din vechiul meu trecut.

Bună

Pe fereastra tristă
răsare imaginea unui început de iarnă,
prima zăpadă din an...

Fulgii plutesc leneș prin aerul rece
în atmosferă de sărbătoare.
E-o tentă de trecut în imagini,
un dor în neaua albă, imaculată,
un dor de tine,
o amintire din mine,
un gând despre noi...

Vântul parcă îmi cântă un cântec,
mă leagănă
Și în trecerea lui peste lume,
stârnește sentimente, amintiri..
E antagonistul basmului vechi,
aducător de rău,
spulberător de iubire, de vise,
cu dor îmbibat...

Privește, zăpada se așează pe tot,
pe case, pe blocuri, pe bănci.
Tu nu ești,
ai fost cândva, într-o noapte de iarnă
aici, lângă sufletul meu,
mi-ai fost căldură,
eu ți-am fost ce nu-ți mai sunt astăzi,
Tu ești pe unde nu te știu,
nu mai aud clinchetul din glas,
zâmbetul tău e rece...
Nu te văd!
M-ai rătăcit printre amintiri,
iar eu...
eu am rămas cu imaginea
unui ”bună” rostit
într-o seară rece de decembrie.

Liniște

Am căutat îndelung până să aflu
Liniștea...
E departe de mine, ascunsă în abis
Amăgită de iubire și regret,
cu lacrimi înghețate în timp.

Îi simt dorul, chinul,
dar nu pot ajunge la ea,
e prea îndepărtată,
ca luna,
ca o stea rece pe cerul de pâclă...

E fericită în abisul ei,
eu mereu tristă, aici, cu dor înecată,
Cu un suflet greu, uscat,
cu o inimă în pragul morții...

Ploile mi-au devenit pansament
pentru trupul ostenit de păcate,
Iar în lipsa ta...
frunzele putrede, străine,
mi-au devenit culcuș,
mormânt pentru vremi îndepărtate,
Iar agonia și durerea îmi sunt prietene...
am îmbrățișat deznădejdea..

Unde ai apus tu, liniște?
de ce ți-ai uitat casa, locul, pe mine...
M-ai lăsat să-mi ruginească totul
și inima și mintea și trupul...
Să fiu un om șchiop,
minte tulbure,
un suflet ars de dor și nebunie,
Pe veci pustie...

Aparte

Cuvinte împrăștiate cu dor într-o carte,
Scrise cu sângele negru al sufletului acru.
Trupuri cu inimi stinse, închise în altă parte,
Tu la fel ca ieri, niciodată ca azi, împărțit în patru.

Și frunze uscate în noaptea albastră,
Cu lumânări palide așezate în fereastră,
Păsări din codru trăind într-o melodie măiastră
Cu trupuri sfârșite începe iar noaptea, târzie Crăiasă.

Pătrunse

Când soarele apune spre orizonturi calme,
Și nebunatic, luna, se-nalță lin pe cer
Voi contura povestea cu lacrime din palme
A unei nebunatice ființe cu inimă de ger.

Și-n pragul nopții ce cu dureri se-așterne
Vom pribegi prin lume căutând stinghere,
Cuvinte fermecate din calmele materne
Despre un trup nebun ce strigă cu putere.

Se frâng glasuri de ape, de stânci în depărtare
Și cântul valurilor albe mai tremură uitate
Iar eu, pribeag, îmi caut, în casele-acrișoare
Ființe nebunatice din inime cu greu purtate.

Tomnatic

O ploaie infernală îmi cântă în noapte
Stau singură-n casă în miros de mere coapte
Simt aer de Crăciun, durere de schimbare
Mergând spre un sfârșit uitat de alinare.

Tomnatic peisaj cu copaci și bătrâni
Cu suflete seci, cu gânduri în frânturi
Și ploaia ce cade alene pe geamuri
Cu oameni deghizați în feroce balauri.

E-un rece trist tot ce ne-nconjoară,
Mai sfâșie tristețea un sunet de vioară,
Din trupurile gheață ușor se mai revarsă
Izvoarele de dor pe pielea tot mai arsă.

File de poveste

”Amurg cufundat în tristețe nebună”
Luna ne cheamă să ne ținem de mână
În noaptea rece să ne plimbăm ușor
Purtați de iubire spre noul amor.

Noaptea se lasă ușor peste lume
Priviri de jar ne cad peste urme
Ne privim în ochi și cerul scânteie
Sar stele din el, cu chip de femeie.

A nopții muze mai cântă ușor
Un cânt singuratic despre noul amor.
Noi iar ascultăm pierduți în gândire
Cu mâinile împreunate, izvor de iubire.

Mai zboară pe cerul de-un negru pustiu
Firavele păsări ale codrului viu
Se-nalță agale spre luna albastră
Crăiasa frumoasă, a lumii sihastră.

Noi iar suntem singuri, tăcuți pe câmpie
Cu ochii de jar, cu inimi de hârtie
Ne mișcăm în unison pe muzica iubirii
Spre noul început frumos al fericirii.

Pumnal

Tristețea...
of inimă, încă o simți
cum curge lin prin venele-obosite
ca drogul cel mai rău,
ca răul cel mai dulce...

Tristețea...
of suflete, încă te doare
ca un pumnal ce sfâșie în trup
prin piele, mușchi și oase,
cu lama rece, otrăvită...

Tristețea...
of ființe, vă arde pe toate
ca flacăra răului cuprinsă în șoapte
coșmarul cel mai rău, fobie
a trupului rea agonie...