Pecete

Jugul stelelor mi-a îmblânzit gândirea
ce luase drumul nebuniei senile,
iar greutatea lui mi-a liniștit trupul,
sălbatică trestie ce se leagănă cu putere
când vântul adie,
când ploaia cade.

Luna mi s-a așezat în frunte,
ca far ce să-mi lumineze cale spre zi,
spre ceva nou, bun,
căci întunericul nopții este de nepătruns
și eu nu mai pot a merge,
nu-l mai pot străbate
când aerul devine greu de obținut.

Două stele mi le-am așezat pe ochi,
calmante dulci pentru ochii obosiți,
pentru privirea încețoșată.
Zăresc doar lumini obscure și nimic mai mult,
lumini ce desenează contururi vii,
imagini neclare ale unor ființe
ce se înclină agale,
când spre stânga, când spre dreapta,
ca un pendul al unui ceas ce bate alert,
vestind că timpul trece ca o săgeată.

Eu îmi împart bucata de fericire cu universul,
căci el mi-a devenit parte din trup.
Luna a fost absorbită de gândul meu șchiop,
iar jugul stelelor palide
mi-a devenit șirag neprețuit de perle
în care fiecare mărgea
poartă pecetea inimii mele reînnoite.

Condei și călimară

Privirea-mi zboară prin camera obscură,
spre biroul gol și dur
ce este martor al harului meu.
Nu am nimic, dar totuși am totul,
condeiu-mi este forța toată,
iar călimara-i dătător de viață.
A mai rămas doar foaia albă,
sinistru loc unde gânduri dansează
într-o horă despre viață, despre moarte,
cu pași alerți, creând magie.

Mâna ce scrie e plăpândă
și gândul șchiop și orb,
mai zămislește fragede speranțe
prin versuri calme ce cu greu le port.

Condeiu-i magic, călimara vie
și împreună ard fâșiile de dor
și cu iuțenie și măiestrie,
transformă dorul în ogor.
Iar în ogorul negricios
sădesc speranțele din vise,
ale vieții magice semințe,
le îngrijesc, ca din nămol
să iasă fragede și calde versuri.

Eu doar culeg, alene și cu grijă
acele roade de mister
și iau condeiul pe hârtie,
pictând un vers în negru-roș.

Ogorul nu mi-e altceva decât ființa,
iar brazdele mi-s șanțuri din inimă,
semințele mi-s gândurile bine,
sădite pentru mine, pentru tine.
Din rodul lor se-nalță crezământul
și falnic gândul cel hain,
din suflet pentru suferință,
alene versuri despre chin.

Eu-s rob pentru a mea gândire,
iar inima e șezământ
pentru trăiri și pentru doruri pline,
culese din grădini de fericiri.
Mi-e însăși trupul călimara,
acel de viață dătător,
nu dătător de viață pentru tine,
ci pentru vers măgulitor.
Condeiul fraged mi-e gândirea,
doar foaia nu s-a transformat,
doar ea mi-e martoră, minune,
de lacrimile ce le-am dat.

Pași pe nisip

Valuri de gânduri
îmi inundă privirea rece.
Glasul tău nu mai cântă,
s-a spart în mii de bucăți
când s-a lovit de stâncile dure,
de dunele sure de nisip...

Se mai aud doar pescărușii,
strigând, urlând...

Te-am pierdut în mare,
cu inima pe jumătate uscată
și gândul, rece,
zburând printre norii negrii.
E pustiu, pustiu ud
cu miros de alge putrede,
e un pustiu ce doare,
mă doare pe mine că nu te am pe tine,
pe tine că nu mă mai vezi...
Eu m-am pierdut
pe plaja tristă, printre scoici
și firele de nisip,
ele mi-au devenit casă, iubit,
marea mi-a devenit mamă...

Încă te mai strig
și îmi împart glasul
pe adierea vântului surd și rece,
dar inima nu te mai simte,
ochii nu te mai caută...
A mai rămas doar mâna
să pipăie nisipul ud
și să-și amintească de tine
și răceala ta molipsitoare
ce se desprinde acum
doar din câțiva pași pe nisip,
rămași mărturie a ființei tale
de mult pierdută..

Casă pentru suflet

Am încercat cu ardoare
să-mi rearanjez piesele vieții,
dar sunt multe
și formele lor ciudate
dau impresia unui puzzle vechi,
uzat de timp și lacrimi...

Încă nu-mi găsesc locul
în viața mea sau în alta,
am rămas același călător singuratic,
același fluture obosit
ce-și caută casă într-o floare,
dar floarea nu e,
aripile mă dor...

Mai aștept să treacă primăveri,
să înverzească iarba,
frunze să se usuce toamna.
Poate atunci, în întuneric
îmi voi găsi lumina
și o voi numi ”casă”,
o casă pentru suflet,
lăcaș sfânt pentru inimă...

Poate atunci piesele vieții
se vor uni armonios
într-o imagine caldă și veselă
în care eu, cu ochii zâmbind,
voi sta în mijloc,
înconjurată de florile ce-mi aparțin...

Alb și violet

Îmi simt trupul greu ca o piatră,
greu fără brațele tale
și reci fără inima ta...
Pielea are cicatricile ultimei iubiri,
pictate cu măiestrie,
în culori de violet și alb, cu sidef,
pe un trup ruginit,
victimă a timpului surd.

Parcă nu mă cunosc,
inima nu mai bate la fel,
pare mai înceată,
mai înceată că te-a pierdut,
mai înceată că nu simte
bătaia inimii tale...

Am început să te caut
printre paginile unei cărți vechi,
într-o imagine rece
cu un băiat și o fată...
Doar zâmbete crude răsar dintre foi,
ochi calzi în nuanțe de gri și negru,
o fericire trecută,
pierdută în negura timpului hain...
doar amintirea unui întreg
format din două inimi plăpânde
ce s-au pierdut una pe cealaltă
printre ani și nori...

Praf de lună

Mi-am îngropat inima departe
și am acoperit-o, ușor,
cu praf, acolo pe lună,
să o mențină vie încă o viață,
să îi curețe craterele sângerânde
ce au fost create de lume.

Eu am rămas cu trupul pe pământ
și o privesc de aici, de jos,
așteptând să o simt din nou bine,
să-i simt bătăile crude
prin trupul ostenit și greoi,
la fel ca altădată...

Se simte doar gol,
un gol profund în întuneric.

Doar sângele ce zvâcnește în vene
îmi mai amintește că trăiesc,
pentru că inima nu mai e.
Acum se odihnește în praf de lună,
iar mie mi-a lăsat în piept
doar un abis rece înconjurat de ramuri,
ramuri roșii,
pulsând puternic sângele
spre locul unde cândva
se odihnea soarele trupului meu.

Acum, când soarele a apus pe lună,
au rămas doar stelele, palide
să-și plângă și ele peste lume praful sidefat,
au rămas să formeze corolă
peste trupul meu spongios,
îmbibat în sângele fără casă...

Șoaptă

O șoaptă vagă mai răsună, alene,

în mintea-mi claustrată...

doar un cuvânt, neprețuit,

rămas ca o prefață din glasul crud

ce s-a stins în întunericul timpului...

Acum se mistuie-n lumina pură,

transformându-se în praf de stele.

Rămâne doar o frunză-n vânt

ce dăinuie peste furtuni de vise 

și de amintiri...

Îmi ajunge mie în palme,

devenind un hrisov al meu

în care rămân scrise, din agonie,

cuvinte neprețuite de la străbuni,

moștenire pentru suflete arse...

Șoapta devine mai înceată, în minte, 

pe măsură ce lumina devine orbitoare,

șoapta e arsă de soare,

asemenea inimii mele, sărmana,

arsă de timp, de oameni...

Rămâne un fir de aur moale,

alinare pentru cântecul sufletului,

cântec ce coase cu măiestria unui meșter

șanțurile inimii rănite...

Reanimare

Am plămădit din firele sufletului crud
O țesătură fină ce să-mi acopere trupul,
Dar din neatenția gândului profund,
Mi-am acoperit cu nepăsare doar chipul.

Restul ființei s-a preschimbat în gheață,
Iar cuvintele au devenit licăr de speranță,
Gândul mi-a rămas ascuns printr-o ceață
Amintind de un cânt în totală discrepanță.

Mi-am așezat mâinile unde-mi să inima,
Dorind să-i mai aud bătăile de gheață,
Dar nu se mai aud și dorind a o reanima,
Am așezat pe ea țesătura blândă de pe față.

Și am simțit cum în mine se naște pe dată
Un zbucium de ape în culori înstrăinate,
Apă ce călătorește cu greu prin albie ciudată
Aducându-mi în corp a vieții căldură minunată.

Fantomă a mea...

Îmi privesc iubirea cum urlă,
iar din plămâni expiră aer necurat...
au rămas doar oasele
din ceea ce numeam cândva dragoste...

Mi s-a uscat sufletul în așteptarea
ca ea, sărmana,
să revină la viață ca altădată.
Oase, oase reci și nimic mai mult,
o fantomă a ceea ce a fost,
fantomă a mea
și a ceea ce eu am fost, împreună cu ea.

E o răceală cruntă peste tot,
în casă, pe străzi și în mine...
ea îmi surâde trist din geamul fumuriu
amintind de o imagine veche
cu ea, cu mine, cu noi...
Imagine sfârtecată. cu păcat,
când ai plecat, când ea s-a stins,
rămânând oasele...

Acum simt că o pierd,
simt că se îndepărtează spre nori,
Iar oasele devin cenușă.. Cenușa devine vânt.
Îmi ia sufletul rupt cu ea
și eu rămân aici, pustiită,
purtând pe umeri povara
unei vieți sfârșite
și cu greu, cicatricile din inimă,
așezate în formă de stea,
așa cum ești tu acum...
un astru palid
ce apare în serile fără lună.

Aceeași slovă

Mă pierd prin timpul fugitiv
încercând să ajung la tine,
să-ți cunosc fericirea sau tristețea,
să-ți ating inima, cu degetele tremurânde.

Mă vei vedea atunci?

Mi-aș dori să știu de tine, de suflet,
să îți văd zâmbetul în calmele dimineții
și ochii sclipind, în serile de vară,
la fel ca infinitele stele...

Mi-ai liniști teama?

Aș vrea să mă stângi la piept
și să-mi adăpostești inima rece
lângă bătaia caldă a inimii tale,
departe de înghețul din mine...

Simt pentru că nu simt...

Simt nevoia să iubesc lumea
în căutarea mea spre tine,
să iubesc aerul ce îl respir
pentru că el
mă menține în viață
când tu ești de negăsit.

Simt nevoia să mă iubesc pe mine,
căci mă simt singură și rece,
tu ești ascuns poate în alt suflet acum,
iar eu, aici,
încerc să îmi adun bucățile inimii
și să le cos cu fir de dor, la loc.

Simt nevoia să iubesc mai mult,
cu fiecare zi petrecută în singurătate
și să număr grăbită clipele reci
până vei ajunge,
până când te voi găsi lângă mine,
de mână, într-o seară caldă de vară.

Plămădire

Am încercat să îmi scriu gândurile
pe filele unei cărți umbrite de timp,
dar greutatea lor, rece,
le-a sfărâmat într-o clipă...
au rămas doar fâșii mici,
martore ale durerii, ale fricii,
rămășițe pătate cu sânge negru, scurs
din sufletul posac.

Am încercat să îmi îngrop fericirea,
ca pe o comoară neprețuită,
în brazda caldă a inimii,
în pământul roșu al venelor slabe,
dar fericirea nu mai este, s-a evaporat
în aerul sufocant al cerului,
transformându-se în nimic.

Am încercat să te caut pe tine
printre norii văzduhului necuprins,
dar vraja ta e de negăsit,
imaginea ta dăinuie într-o ramă veche,
agățată de peretele coșcovit al minții,
doar imagine...
și frânturi din glas
ce îmi sunt cântec chinuitor,
în serile singure, când luna dispare în zare.

Și am avut impresia că te-am găsit,
așezat cu picioarele pe un nor,
un înger cu aripile frânte de zbor,
dar ființa ta s-a cutremurat foarte tare
și nu a mai rămas nimic, doar o pană neagră
ce agale plutea spre pământul tare,
spre țărâna plămădirii sale inițiale.

Poveste

Cu-a fost odat-au început
Povești și basme-o mie,
Așa a început cândva
Și-a noastră fantezie.

A fost un vid nefericit,
Sădit din minte crudă,
A fost un vis necunoscut,
Cu doi copii și-o lună.

Sub un stejar înmiresmat
Sta liniștit-o fată,
Cu chip de înger diafan
Și-n mână ține-o carte.

Ea capul greu și-l rezemă
De trunchiul dur și rece,
Iar ochii ei de catifea
Se-nchiseră-n ferestre.

În visul ei se arătă,
Pe culmile de dealuri,
Un călăreț misterios
Ce înfrunta-un balaur.

Ostatică a fiarei reci,
Tânăra fată speră
Că prințul falnic din povești
Va căuta s-o scape.

Tânărul crai cu ochi de jar,
Se năpusti spre fiară
Și din curaj și forță mare
O nimici pe dată.

Când tânăra se ridică
Și mai privi spre tânăr,
În suflet i se deșteptă
Un cald fior de teamă.

Cum ea abia de reușea
Să-i deslușească fața,
Înaintă spre micul deal
Ca să-și cunoască soarta.

- O, tânăr crai, din locul tău,
Purcede tu spre mine,
Să te cunosc la chip și port,
Să stai puțin cu mine.

L-auzul șoaptelor de dor
Și-a glasului de înger,
Tânărul crai descălecă
Și merse în întâmpin.

- Tu, brav soldat din alt tărâm,
Vino de stai cu mine
Și spune-mi tu cu crezământ
De mă-ndrăgești pe mine?

Să-mi spui acum de mai rămâi
O clipă lângă mine
Să nu mai simt singurătate
Și remușcări o mie.

Tânărul crai se lumină
Și ochii-i scânteiară
De tânără se-apropie
Și îi șopti de grabă.

- Să nu te temi, înger frumos
Căci eu te iau cu mine
Să-mi fii tu soare-n asfințit
Și florile de pe câmpie.

Să-mi fii regină în regat,
Tu, zână prea frumoasă,
Iar eu să îți fiu protector
În noaptea-ntunecată.

Tânăra mult se bucură,
Iar fața-i deveni rozie,
De tânăr se apropie
Și îi zâmbi zglobie.

- Tu ești frumos, mărite crai,
La fel ca zorile de dimineață,
Dar eu de merg cu tine-acum
Nu voi mai ști de mine niciodată.

Îmi ești străin, deși te știu
Că ești ieșit din vis ferice,
Dar cale ta e-ndepărtată
Și eu-s aici pentru vecie.

Eu sunt legată de copaci
Și florile de pe câmpie,
Dar tu ești liber și bogat
De graiuri și sălbăticie.

Tânărul crai se întristă
Și ochii-i se schimbară,
Iar glasul lui cel cristalin
Se sparse lin în seară.

Tristețea lui se răspândi,
Mai iute peste ape,
Iar cerul tot se înnegri,
Cu tunete și fulgere ciudate.

În jurul lor se năruia
Pământul sub picioare,
Când ploaia-ncepe a cădea
Și tânărul subit dispare.

Fata din vis se deșteptă,
Privind din nou pe culme
Unde un tânăr aștepta
Ca ea să vină, iute.

Fata se mai cutremură
O dată pentru vise,
Apoi ușor se ridică
Și pas spre culme prinse.

Și când la tânăr a ajuns,
Pe calul lui se suie,
Îl prinde greu de brâul strâns
Și din rărunchi suspină.

Și în amurgul liniștit,
Pornesc spre depărtare
Doi tineri calmi și liniștiți,
Zâmbind, mergând călare.