Gânduri III

Am lăsat condeiul uitat pe masă,
ascund sub mormanul de foi plângătoare,
sub cuvintele scrise mai demult,
cu dor, cu ură, cu iubire pentru tine.

Am uitat de el
pentru că mi-am amintit de tine.

Azi mi-ai apărut din nou în minte,
aceeași imagine fadă, caldă,
am avut impresia că ai plecat pentru totdeauna,
dar ai venit iar,
ca o maree verde,
ca o stafie a vechiului timp.

Mi te-ai așezat pe lumina ochilor
și m-ai orbit, ca mai demult.
Nu mai văd nici cer, nici pasăre,
doar imaginea ta puțin învechită.

De pe ochi mi te-ai întins pe tot trupul,
iederă verde-gălbuie cu crengi de plumb,
m-ai transformat într-un copac,
un copac cu frunze palide și crengi împletite cu dor.

Trunchiul mi l-ai pictat în nuanțe de violet
și l-ai scrijelit cu unghiile, cu ghearele,
ai scris pe ele versuri din ale mele urlete,
urlete spre tine, spre mine...

M-ai făcut să rodesc cuvinte,
argintii mere făcute din oțel dur,
bucăți de suflet răsărite din crengile plăpânde.

Rădăcinile mele s-au întins mult,
spre locuri în care umblam adesea,
hrănindu-mă cu amintirile din acele câmpii dulci,
din serile singure în care mi-era aproape
doar condeiul și paginile goale.

Dar visul s-a sfârșit în zori,
iar copacul mi-a devenit trup cum era,
dorul s-a așezat în ochi, în ploi reci.
Am cuprins iarăși condeiul singuratic
și am început să dansez cu el pe filele albe,
dans în cuvinte și gânduri,
dans al nemuriri netrăite.