Poveste

Cu-a fost odat-au început
Povești și basme-o mie,
Așa a început cândva
Și-a noastră fantezie.

A fost un vid nefericit,
Sădit din minte crudă,
A fost un vis necunoscut,
Cu doi copii și-o lună.

Sub un stejar înmiresmat
Sta liniștit-o fată,
Cu chip de înger diafan
Și-n mână ține-o carte.

Ea capul greu și-l rezemă
De trunchiul dur și rece,
Iar ochii ei de catifea
Se-nchiseră-n ferestre.

În visul ei se arătă,
Pe culmile de dealuri,
Un călăreț misterios
Ce înfrunta-un balaur.

Ostatică a fiarei reci,
Tânăra fată speră
Că prințul falnic din povești
Va căuta s-o scape.

Tânărul crai cu ochi de jar,
Se năpusti spre fiară
Și din curaj și forță mare
O nimici pe dată.

Când tânăra se ridică
Și mai privi spre tânăr,
În suflet i se deșteptă
Un cald fior de teamă.

Cum ea abia de reușea
Să-i deslușească fața,
Înaintă spre micul deal
Ca să-și cunoască soarta.

- O, tânăr crai, din locul tău,
Purcede tu spre mine,
Să te cunosc la chip și port,
Să stai puțin cu mine.

L-auzul șoaptelor de dor
Și-a glasului de înger,
Tânărul crai descălecă
Și merse în întâmpin.

- Tu, brav soldat din alt tărâm,
Vino de stai cu mine
Și spune-mi tu cu crezământ
De mă-ndrăgești pe mine?

Să-mi spui acum de mai rămâi
O clipă lângă mine
Să nu mai simt singurătate
Și remușcări o mie.

Tânărul crai se lumină
Și ochii-i scânteiară
De tânără se-apropie
Și îi șopti de grabă.

- Să nu te temi, înger frumos
Căci eu te iau cu mine
Să-mi fii tu soare-n asfințit
Și florile de pe câmpie.

Să-mi fii regină în regat,
Tu, zână prea frumoasă,
Iar eu să îți fiu protector
În noaptea-ntunecată.

Tânăra mult se bucură,
Iar fața-i deveni rozie,
De tânăr se apropie
Și îi zâmbi zglobie.

- Tu ești frumos, mărite crai,
La fel ca zorile de dimineață,
Dar eu de merg cu tine-acum
Nu voi mai ști de mine niciodată.

Îmi ești străin, deși te știu
Că ești ieșit din vis ferice,
Dar cale ta e-ndepărtată
Și eu-s aici pentru vecie.

Eu sunt legată de copaci
Și florile de pe câmpie,
Dar tu ești liber și bogat
De graiuri și sălbăticie.

Tânărul crai se întristă
Și ochii-i se schimbară,
Iar glasul lui cel cristalin
Se sparse lin în seară.

Tristețea lui se răspândi,
Mai iute peste ape,
Iar cerul tot se înnegri,
Cu tunete și fulgere ciudate.

În jurul lor se năruia
Pământul sub picioare,
Când ploaia-ncepe a cădea
Și tânărul subit dispare.

Fata din vis se deșteptă,
Privind din nou pe culme
Unde un tânăr aștepta
Ca ea să vină, iute.

Fata se mai cutremură
O dată pentru vise,
Apoi ușor se ridică
Și pas spre culme prinse.

Și când la tânăr a ajuns,
Pe calul lui se suie,
Îl prinde greu de brâul strâns
Și din rărunchi suspină.

Și în amurgul liniștit,
Pornesc spre depărtare
Doi tineri calmi și liniștiți,
Zâmbind, mergând călare.