Inimă pe mijloc

Mi-am zis că azi pictez
așa că am luat pensula ruginie
și am început să dansez cu ea
pe hârtie..
Am dansat peste niște ochi,
cu albastru și verde suflați
și peste niște buze noi
de culoarea cireșelor
și a căpșunilor de mai.

Dar  pensula mea
a fugit din mână
și și-a croit singură drum
spre centrul foii îngălbenite,
iar acolo a început
a dansa din nou, mai vie,
mai zglobie ca mine.
Acolo a pictat o inimă,
cu șanțuri roșii și vene vineții.
Și apoi a cusut-o sublim
cu fir roșu-vinețiu
într-un piept ușor deschis.
Iar când aceasta s-a văzut intrată
și-a lăsat bătăile curate
să trezească trupul la viață:
și acesta a prins viață.

Eu am rămas spectator calm
al magiei făcute de pensula sidefie
și am privit cum trupul din hârtie
se ridică mai viu ca mine,
l-am privit ridicat
pe ale lui picioare stângace,
făcând mici pași
și căutând cu privirea
ale mele priviri părtașe.
Dar când le-a întâlnit,
s-a speriat tare
și și-a croit drum înapoi
pe paginile goale.
Eu am rămas să-l privesc
în ochii-i albaștri
cu a lor lumină ascunsă
în pagina cu inimă pe mijloc.

Mi-am zis că-ți zic...

Mi-am zis că voi începe a-ți scrie o scrisoare
în calme dimineți de vară sau în seri amare.
Mi-am zis că voi picat pe foi alene cuvinte,
cu fire de aur, cu măiestrie pe margini tivite.

Ți-am zis că te las uitat pe drumuri de țară
să zburzi liniștit cu vântul ce alină, de-afară.
Ți-am zis că te uit prin crânguri de maci,
dar inima vie te ține în pădurile calde de fagi.

I-am zis că de mâine am să încerc totuși să uit,
dar ploaia iarăși vine crud și gândul nu-l străpung.
I-am zis că de azi te voi picta doar pe o pânză
și voi lăsa curat al inimii perete de falnică stâncă.

Ne-am zis cândva că uităm de plopii cei înalți
ce umbră ne făceau când noi eram îmbrățișați.
Ne-am zis cândva că plecăm pe drumuri greșite,
să nu mai găsim iar spre noi cărări cu brațe unite.

Îmi zic că de astăzi cu lanț frumos te-am ferecat
în camera inimii, dar într-un loc mai îndepărtat.
Îmi zic că de ieri mi te-am înstrăinat pe căi păgâne,
dar mâine te găsesc cu inima-ți mai legată de mine.

Colivie păgână

Al meu suflet drag și preaiubit,

Adonis al lumii în care mă cuprind,

mi-aș dori să scap de chinul ce-mi ești,

aș vrea să pot găsi malul pe care crești

și să nu mai fiu în pericol să mă înec

în ale tale oceane albastre-verzi.

Sunt aflate mai mereu în furtună,

iar algele lor îmi devin colivie păgână,

îmi devin închisoare albă și nebună,

fără de ieșire și de lumină pură.

Aș construi o barcă din ale tale alge

și poate așa voi găsi țărmul care tace,

voi putea să-ți părăsesc apele învolburate,

așa voi putea pleca, să te las mai departe

și să sărut pământul și iarba divină

să aud cântul calm al păsăritor, în surdină.

Dar oare pot să te părăsesc pe vecie?

Cum aș putea trăi eu fără tine?

căci tu îmi ești aerul ce îl respir și apa ce o beau

mi-ești cerul, pământul pe care stau.

Tu îmi ești universul trupului și al minții,

îmi ești adăpost pentru inima ființei.

Gândul meu îți aparține doar ție

și versul meu e scris pe a ta hârtie,

îți scriu de mult, dar nu ți-am spus niciodată

pentru că vocea mea se pierde pe dată

atunci când o întâlnește pe a ta, o sonată.

Îmi ești totul și în același timp nimic,

sufletul meu sălbatic și nestăpânit.

De ce ochii îți sunt oceane și vocea tunet?

Ești haos viu, cu vântul de mână, ca vuiet.

Îmi cutremuri ființa și mă minunezi

de a ta splendoare ce tu nu o vezi.

Splendoarea ta ce mi-e chin mai mare,

iar lumea ta, închisoare pe mare.

Dragul meu suflet singuratic,

fii iarăși leac dulce cu miros tomnatic.

Fii iarăși dulceață de fragi și de mure,

iar îmbrățișările tale le vreau drept cunune.

Pune-ți vocea să-mi cânte pe seară

dulci cântece pe fundal de vioară,

liniștește-mi furtunile din mintea credulă

și cruță-mi inima din colivia păgână.

Oh, ce ți-aș da drumul, suflet preaiubit,

dar vocea ta mi s-a imprimat în gândul cumplit,

aș fugi de tine în alt capăt de lume,

dar tot mi-aș aduce aminte de tine.

Ți-aș zidi un altar în a mea inimă

și ai rămâne veșnic acolo - poezie divină.

Dragă inimă...

Dragă inimă, ți-aș scrie o carte
și în paginile ei aș sădi marea
sau oceanele albastre.
Ar fi oceanele ochi, doi
și buzele le-aș face din dantele moi.
Cartea poate s-ar transforma în inimă
și ți-ar ține companie în surdină.

În diminețile cu soare
ați bea cafeaua împreună pe mare,
iar când ploaia ar bate în geam,
ați citi versuri din file de fag.

Dragă inimă, ți-aș găsi scăpare
în pieptul cald al altcuiva
căci al meu simt că moare.
Aș dărâma ziduri o mie
să-ți găsesc de aur colivie.
Apoi ți-aș sădi sămânța
în carnea unui tânăr fiu,
să renaști în trupu-i cenușiu.
Așa vei avea pereche a lui inimă vie
și eu voi păstra oceanele lângă mine.

Luceafărului ce-a apus...

Nu-ți voi lăsa poemele uitate-n carte,
Căci voi culege patima din fiecare parte.
Nu-ți voi ascunde numele în praf de lună,
Căci îl voi polei cu aur pe-o cunună.

Îți voi privi al tău Luceafăr de cu seară
Și-a ta scrisoare caldă voi citi-o iară.
Nu voi lăsa dorința să mucegăiască-n versuri,
Căci voi veghea alene peste ale tale crezuri.

Voi fredona mereu din ale tale versuri

Pe lângă plopii fără soț, în ale mele mersuri

Și-a tale somnoroase păsărele voi privi în zare

Cât timp ce sare de pe deal tot mai apare.

Arome

Miros de mentă cutreieră odaia,
parfum de levănțică îmi inundă baia,
miros de mușețel combinat cu lămâie,
tu și eu în lumini calde și obscure...

Miros de cimbru pe perne și cearceaf,
Petale de roze întinse pe pat,
flori de tei pe trepte și pe holișor,
tu și eu într-un tainic foișor...

Narcise albe în vaza de pe masă,
crini sălbatici îmbătați de mireasmă aleasă,
vibrări de pian în miros parfumat,
tu și eu în același cânt încununați...