Om meteorit II

Sunt tot blocată în același loc,

cu aceiași oameni și același aer,

tot eu...

Se izbește totul de mine,

sau eu mă izbesc de tot, confuz..

mă simt obosită, obosită de lume,

obosită de mine, somnambulă,

luptându-mă să nu mă opresc aici

sau să fiu aruncată 

într-un univers paralel,

de neliniștea ce mă-nconjoară..

Simt că plutesc în neant,

neaparținând nimănui, nimic..

Sunt asemenea unei stele reci

care și-a trăit ultima clipă a vieții

strălucind pentru alții...apoi nimic.

Îmi continui drumul neoprit

printre ființe reci și ruginii,

cu greu, cu pași mari, treptat

și îi lovesc din nou, în plin

de neoprit...izbesc tot ce cuprind,

un om meteorit...

Blestem

E un blestem al pământului
ce ne e dat să trăim noi, aici...
e un război crunt cu noi și despre noi,
ne suntem inamici și în același timp
luptăm pentru noi, să supraviețuim...

Au uitat toți ce înseamnă să trăiești,
am uitat și eu odată cu ei,
în această luptă pentru a dobândi nimic.
un nimic ce distruge totul,
oamenii, viața, aerul..

Am uitat să mai fim oameni,
să ne bucurăm, să bucurăm.
suntem asemenea focului, calzi, frumoși,
dar nimeni nu îndrăznește
să atingă frumusețea noastră
de frica arsurilor ce vor apărea în urma contactului,
e un gând straniu, dar adevărat...

te întrebi dacă mai ai șanse de scăpare
pentru că tot ce e în jurul tău
se surpă mai repede decât îți închipui,
ajungi să trăiești în abis
doar tu și singurătatea ta, pentru totdeauna...