Același drum

Același drum trist mi se așterne în față
Aceleași imagini stranii fără speranță,
Lumini calde aruncate pe șoseaua udă,
Tu și eu imprimați, aceeași amintire crudă.

Cer presărat cu nori cenușii și stele palide,
Ne plâng astăzi nouă inimile candide,
Întunericul ne cuprinde fiecare răsuflare.
Ne ascunde lumina în a noastră căutare.

Când te privesc mă văd pe mine, vie
Desenând ca altă dată gânduri pe hârtie,
Când mă văd pe mine îmi amintesc de tine,
De ceea ce ai fost - și dorul ușor vine.

Am devenit străini călătorind spre nicăieri
Îngeri închiși în închisori ale trecutului ieri,
Cu suflete aride și trupuri ostenite de dor,
Cu note tatuate dureros pe trup - mor.

Timpul aleargă pe lângă noi fără oprire
Trupurile noastre încă mai speră la regăsire,
Inimile mai bat în piept, pentru amintiri uitate,
Pentru ființe ruginite - spre sfârșit purtate.

Contur

Îmbrățișări de mâini pe săturate,
Ți-aș da de-ai fi cu mine în apus,
Cu dragoste să ne plimbăm departe,
Sub influența drogului supus.

Să fim la fel ca-un rege și-o regină,
Întotdeauna împreună pe un ring,
Înconjurați doar de supușii de rugină,
Pe tablele de șah ce cu finețe le ating.

Să ne privim în ceas de dimineață
Și să sorbim în treacăt o cafea,
Să îndulcim a zilelor prefață
Cu mierea vie a albinelor de catifea.

Fire de mărgăritar

La ceas târziu, în seara liniștită
Răsare dintre nori curata lună,
Iar licărirea ei arată cum ferită,
O tânără copilă zorește o cunună.

I-s mâinile de ceară parfumată
Și ochii un ocean învolburat,
Copil cu chip de înger, diafană
Lucrează la cunună ne-ncetat.

Din când în când ea fața o ridică
Privind în depărtări și peste ape,
La ceru-nalt, la câte-o stea ce pică
La sufletul ce nu îi este aproape.

Din ochii-i de cleștar curg râuri
Și mii de fire fine de mărgăritar,
Brodate tot de tânăr pe brâuri,
Lacrimi calde din sufletul amar.

Și-n seara rece pare că așteaptă

Ca cineva să vină și să-i cânte,
Un tânăr urcă-n liniște o treaptă
Cu fredonări de versuri discrepante.

Obrajii tinerei devin ca trandafirii

Sub sunetul ce se aude-n noapte,
În ochii ei se văd sclipirile iubirii
Dansând ușor în ritm de șoapte.

Dar cântul se oprește și e liniște
Iar tânărul dispare iar în noapte,
În sufletul copilei e neliniște
Căci visul s-a sfârșit iar fără fapte.

Joc nostalgic

Uită-te la noi stând aievea în casa cea rece,
Și cum cu gândurile grele ne amestecăm,
Privind cu tristețe la timpul ce cu viteză trece
Tot stăm, cu dor visăm, iubim și uităm.

Suntem blocați în același joc nostalgic,
Mereu pioni gravați cu amintiri crude,
Același joc încurcat cu final tragic,
Trupuri seci de lemn, cu suflete ude.

Aceeași tablă rece ne este casă și mormânt.
Suntem captivi în aceeași cutie sinistră,
Între două lumi alarmante: cer sau pământ,
Două suflete de chin, aceeași rană deschisă.

Uită-te la noi cum ne învârtim prin timp
Și cum cu inimile ne lovim de toate,
Cum așteptăm să treacă fiecare anotimp,
Uitând de dor, de amintiri, de șoaptele aparte.

Aceleași gânduri

Același vând uscat
Îmi cântă despre tine
Cu același dor purtat,
Uit mai mult de mine.

Același drum aglomerat
Mă trimite spre tine,
Spre parcul de mult uitat
Ce amintirile îmi ține.

Același aer ud și rece
Îmi inundă plămânii
Și aceeași mâna culege
Din cer, rodul iubirii.

Aceleași amintiri chinuite,
În aceeași minte secată
Îmi spun în șoaptă, uimite
Că inima-mi va fi plecată.

Flori de tei

Din veacuri vechi,
Cu flori de tei,
Răsar versuri o mie
Pe albe foi, nestingherit
Poetul în neștire.

Cu gânduri noi,
Spre vechiul ieri,
Răsare-un nou poem,
Alene tristul trubadur
Cântând un vers stingher.

Povești mai dulci,
Cu strofe reci
Și cu a fost odată
Pictate parcă străveziu,
Pe stele și pe ape.

Din versul crud,
Răsare-un cerb,
Aievea singuratic
Cu coarnele ca de granit,
Semeț privind în noapte.

I-o lună plină în decor
Din dorul enigmatic,
Cu umbre conturate-n vis
Cu nemuriri de soartă.

Cu straniu gând,
Cu flori de jar,
Răsar suflete arse
Aievea versurile reci
Cântate lin în noapte.

Când?

Privește: norii au început să-și plângă dorul,

iar lacrimile lor reci

se transformă frenetic, în fulgi.

E un peisaj nocturn și rece,

cu viața pierdută-n timp, fără scăpare,

cu ființe de gheață pierdute prin parcuri,

pe bănci ude, singure...

Eu mă simt ca azi, niciodată ca ieri

cu gândurile la fel de împrăștiate, zburând

la fel ca fulgii de nea...

Poți să mă auzi acum? Să-mi vezi chipul?Lacrimile?

pleci... mereu pleci și nu întorci capul

măcar o singură dată

să-ți văd ochii, să mă încălzesc cu zâmbetul tău,
să-mi aduc aminte de tine așa cum erai,
așa cum eram eu, prin tine.

Cartea sufletului

Timpul mă găsește tot aici,
în același loc, cu amintiri presărat,
sub același acoperiș al copilăriei pierdute.
Ne găsește pe toți,
pe mine, pe tine, pe noi
la fel de triști și distanți,
la fel de visători și plini de doruri,
departe și totuși atât de aproape...

Mă găsește pe mine în mâini cu aceeași carte,
scriind mereu pe aceleași foi ude,
de lacrimi reci pătate..
Mă găsește scriind iar despre tine,
cu inima și cu sufletul întoarse spre tine,
cu mâinile căutând în neștire pe ale tale,
scriind aceleași cuvinte, la nesfârșit
cu cerneală neagră din condei păcătos,
vărsând gânduri, ca daruri...

Iar din cartea-mi ce o scriu,
rămân vii doar cuvinte, domnitori peste ani,
rămășițe din suflete chinuite,
din oamenii ce au fost, din ceea ce nu mai sunt.
Doar cuvinte pe pagini,
moșteniri pentru alte suflete chinuite,
peste ani lumină...

A noastră poveste va fi veșnică,
pecetluită pe paginile aurii ale cărții ce o scriu,
prin cuvintele nemuritoare, de plumb
Tu nu vei ști de ea poate,
doar eu o voi cunoaște pentru totdeauna,
căci cartea-mi este sufletul,
sufletul gravat în mii de cuvinte...

Te uită...

Umbre ciudate ale timpului greu
Răsar ca fantome din noapte.
E rece durerea din trupul meschin,
Din inima frântă în pieptul pustiu.

Te uită, ciudate ființe departe
Își strigă durerea din piept și din trup.
Te uită la mine cum urlu mai tare,
Cum inima-mi fuge spre rece sfârșit.

E-o rece căldură din soarele vag
Pe lumea pustie o cheamă-n neant
Macabre ființe se plimbă stinghere
Pe strada pustie, cutreieră grele.

Te uită spre mine, spre tine, spre noi
Și uită de viața agonică ce trece
Cuprinde-mi durerea din inima rea
Și fă-o întregul ce-a fost, cu a ta.

Carte

Azi am recitit în cartea sufletului
și te-am găsit acolo,
pe tine, la fel ca odinioară....
Numele-ți era gravat cu cerneală roșie,
în scris frumos...
și parcă literele strigau fiecare,
mai grav, durere...
E al tău îndemn scris din dor,
o împotrivire a potrivirii,
o antiteză între tine și ce am fost eu...
Dar eu,
eu aveam transpus sufletul acolo,
în aceeași carte în care erai tu,
pe aceleași pagini rupte,
sub aceeași copertă veche...

Cuvintele mele îți căutau strigarea,
numele...
Și parcă simțeam ușor
cum filele cărții se dezintegrau,
mai repede cu fiecare strigăt,
cu fiecare cuvânt.
Te simțeam pe tine cum dispari,
iar, prin ceața rece,
și odată cu tine și părți din mine.

Am încercat să-mi cârpesc,
cu mâini nepricepute și tremurânde,
inima, căci s-a destrămat,
tu ți-ai luat partea și ai plecat...
au rămas doar fâșii
ce au fost odată pline de viață.

Aș fi vrut să te strig din nou,
să încerc să lipesc file noi în cartea noastră,
dar tu deja erai departe,
cartea era doar cenușa caldă
a unor suflete arse de dor și patimă.

Peisaj

Așezată lin pe ape
Oglindirea mândrei luni,
Cu cununa ei de stele,
Cântă-n noapte făr-cusur.

Întunericul se lasă
Peste liniștea de piatră
A sătucului uitat,
Printre șesuri așezat.

Și izvorul singuratic
Cântă în tandem cu luna
Melodii cu iz de ducă,
Adunate dintr-o nuntă.

Și în frumusețea nopții
Doi tineri privesc în zare
Spre ale lumii hotare
Căutând suflete-n mare.

Depărtarea le desparte
Inimile frământate
De dor și singurătate,
Tot privesc în altă parte.

Actor

Pași grei mă duc spre nicăieri

și calde voci îmi cântă ne-ncetat

În sala unui teatru părăsit,

pe scenă văd un om îngândurat.

Îmi pare chipu-i tare cunoscut

Și glasul ce răsună lin în sală

Îmi pare că-i un vis de mult, nefericit,

un cântec cald ce viața îmi destramă.

Și cum cu pași nesiguri și ușori

m-apropii tot mai mult de scenă

actorul sumbru ce replica și-o repeta

Chipu-și întoarce către mine, iară.

Din ochii de ocean albastru

răsare-un licăr cunoscut și drag,

un lanț de amintiri nemuritoare,

Cuprinse în doi ochi ca de cleștar.

Gura-i se mișcă dar fără cuvinte,

doar gesturi șterse și expresii uimite,

din ochii-ntrebători răsare un gând,

un gând și-o amintire din timpul trecut.

Se mișcă pe scenă spre pianul prăfuit,

apasă pe clape, un cântec nerostit

M-apropii și eu de trupu-i de piatră

și mâna-i e caldă, dar trupul de gheață.

Tresare ușor sub mâna-mi lipită

de brațu-i stângaci ce pianul alintă,

Mai privește o dată spre mine și pleacă

Dispare din nou sub cortina uzată.

Se lasă-ntunericul în sala de teatru

și liniștea arde și dorul nu-i altul,

Rămân în tăcere în lumina obscură,

Privind spre cortina ce din nou apune.

Negru

Știi, azi parcă visele mi se destramă

e trist...

un văl de ceață-mi înconjoară lumea,

și simt cum gura îmi seacă de cuvinte,

deși aș vrea să îți vorbesc...

Să țip nu pot, să merg nu vreau,

să te privesc nu pot...

mi-s ochii goi și-ncețoșați

eu nu te văd, tu nu mai ești, te pierzi.

Alerg în urma ta, vreau să te prind,

dar greu mi-e mersul, inima mai grea

și dorul îmi apasă pe ființă

ca plumbul greu pe un mormânt de piatră.

Mi-e mintea un coșmar de gânduri necurate

și sufletul se chinuie iar să o spele,

să uite tot, să piardă tot, să fie pură, caldă

cum a fost când erai, când eu eram...

Lasă-mă aici, 

singură împotriva timpului,

să cutreier margini de lume uitate,

fără destinație, mereu un străin în trecere

cu inima de dor,

și dorul făcut acoperământ pentru trup.