Cimitir de amintiri

E toamnă și plouă cu durere,

Orașul doarme sub o pătură de ceață

Iar oamenii sunt triști și melancolici

Și plâng trecând pe stradă.

În gară, trenuri trec urlând

Și șina scârțâie sub ele.

E plin peronul de copii de școală,

De muncitori și de turiști,

Dar toți sunt galbeni și tăcuți

Și plâng, suspină și visează.

E plin orașul de durere,

de ceață și mister

Sunt străzile pline de apă

Și totul pare părăsit.

Trec oameni pe la cimitir

Și plâng cu jale și regret

Pe cei ce astăzi nu mai sunt cu noi,

Pe cei ce ieri le-au fost aproape,

Pe cei ce poate i-au iubit,

Dar care au plecat departe

Într-un tărâm necunoscut.

Trece un om pe lângă altul

Și nici măcar nu se salută,

Două fantome ce erau odată

Doar veselie și respect

Acum sunt ca două umbre

Ce mișună într-un deșert.

Mă plimb și eu ușor pe stradă

Și simt cum inima mă doare

Mă duc și eu la cimitir și plâng

M-așez cu capul pe o piatră funerară

Pe crucea ce acum ea poartă

Un nume ce mi-a fost odată

Mai drag decât viața toată.

Și plâng și simt cum membrele mă lasă

Și cad și nu mă mai ridic.

Stau singur lângă cruce și suspin

Mă uit cu disperare la mormânt

Și iar suspin și-ncerc să mă ridic

Dar trupul meu e amorțit și rece

Și simt cum cineva mă prinde

De brațul meu ce e lăsat în jos.

Privesc în sus și chiar nu pot

A credem ce-mi văd ochii

Un înger pur și prea frumos

Se-așează lângă cruce.

Eu mă întorc și-l mai privesc

Încă o dată și se duce

Era așa cum o știam

Un înger pur și dulce

Care acum nu mai umbla

Pe străzi la braț cu mine

Ci era sus, unde e bine.

Acum doar trupul ei fragil

Mai este pe pământ

Și-și doarme somnul cel de veci,

Într-un macabru cimitir de amintiri,

Tot într-un vechi mormânt.