Liniște

Am căutat îndelung până să aflu
Liniștea...
E departe de mine, ascunsă în abis
Amăgită de iubire și regret,
cu lacrimi înghețate în timp.

Îi simt dorul, chinul,
dar nu pot ajunge la ea,
e prea îndepărtată,
ca luna,
ca o stea rece pe cerul de pâclă...

E fericită în abisul ei,
eu mereu tristă, aici, cu dor înecată,
Cu un suflet greu, uscat,
cu o inimă în pragul morții...

Ploile mi-au devenit pansament
pentru trupul ostenit de păcate,
Iar în lipsa ta...
frunzele putrede, străine,
mi-au devenit culcuș,
mormânt pentru vremi îndepărtate,
Iar agonia și durerea îmi sunt prietene...
am îmbrățișat deznădejdea..

Unde ai apus tu, liniște?
de ce ți-ai uitat casa, locul, pe mine...
M-ai lăsat să-mi ruginească totul
și inima și mintea și trupul...
Să fiu un om șchiop,
minte tulbure,
un suflet ars de dor și nebunie,
Pe veci pustie...