Trup flămând...

"Acum sunt mai pustiu ca-ntotdeauna"
cu gânduri mai adânci și mai sinistre
și-ncerc să mă acomodez cu lumea
"acum mi-e cel mai rău și cel mai bine"
Jur împrejur răsar strigând pe strada,
copii fragili cu zmee tremurânde
și oamenii tot trec în depărtate,
cu chipurile pale și plăpânde.

Iar eu sunt tot aici, și tot mai rece,
cu gândurile împrăștiate-n minte,
Și seamănă leit cu ploaia cea măruntă
ce cade zgomotos din norii negrii.
Iar tragic, din pieptul meu se-aude,
mai tare și cu sunete vulgare,
cum inima se sparge și răsună
la fel ca tunetul dintr-o furtună...

Văd cum acum curg repede pe geamuri
șiroaie reci de apă grea, obscure
Încerc să nu le bag în seama
dar ploaia mi-a pătruns deja în fire...
Și simt ușor cum ruginesc, mai tare
cum toată firea mi se schimbă
și mă transform în ce n-am fost demult,
un rece trup flămând, cu vină...

Și trist, din ființele de plumb
ce trec pe strada cea pustie
răsar doar chipuri ruginii, osoase,
brăzdate fără milă de trecut, de timp, de vină...
Au ochii reci și de pământ, uscați de lacrimi
și din priviri emană agonie
biete, ființele de lut ce greu se plimbă
pe lângă trupul meu flămând, cu vină...