Hoinar

Am început de nicăieri,
tu uitat de suflet, eu...
eu uitată de lume, aici...

Ne-am găsit arzând
cu inimi reci, cu foc mai rece,
două suflete chinuite de dor.

Te-am cunoscut pe tine,
minune a lumii celei vii
într-o seară sinistră
din septembrie cel veșnic ruginit.
Erai tăcut și trist, visând
cu aripile grele ca de plumb.
Erai rănit, închis de dor,
ca pasărea cerului viu, lucitor,
într-o colivie ruginită de timp.

Eu eram un trup gol
cu inima, săraca,
un puzzle vechi, cu piese rupte..
tu m-ai găsit, m-ai completat,
mi-ai fost durere, mi-ai fost leac,
mi-ai fost cânt dulce,
al inimii ciudată mângâiere..

Dar te-ai pierdut în lume iar,
ai îmbrățișat dorul, depărtarea,
te plimbi neștiutor și derutat
prin locuri rele și păgâne..

Ai inima de gheață, un cristal,
iar mâna-ți este rece,ca tortură.
Ești singur, gând înaripat,
fără pământul mamă,
Ești fără casă, ai uitat,
căci ești mereu hoinar...

Eu am rămas aici, cu suflet negru
și-am început să te mai caut
în stele, în flori, în vise..
Am rămas să cuprind nebunia
și dorul și chinurile depărtării tale
căci tu tot ești și tot vei fi
străin hoinar, hoinar străin...