Carte

Azi am recitit în cartea sufletului
și te-am găsit acolo,
pe tine, la fel ca odinioară....
Numele-ți era gravat cu cerneală roșie,
în scris frumos...
și parcă literele strigau fiecare,
mai grav, durere...
E al tău îndemn scris din dor,
o împotrivire a potrivirii,
o antiteză între tine și ce am fost eu...
Dar eu,
eu aveam transpus sufletul acolo,
în aceeași carte în care erai tu,
pe aceleași pagini rupte,
sub aceeași copertă veche...

Cuvintele mele îți căutau strigarea,
numele...
Și parcă simțeam ușor
cum filele cărții se dezintegrau,
mai repede cu fiecare strigăt,
cu fiecare cuvânt.
Te simțeam pe tine cum dispari,
iar, prin ceața rece,
și odată cu tine și părți din mine.

Am încercat să-mi cârpesc,
cu mâini nepricepute și tremurânde,
inima, căci s-a destrămat,
tu ți-ai luat partea și ai plecat...
au rămas doar fâșii
ce au fost odată pline de viață.

Aș fi vrut să te strig din nou,
să încerc să lipesc file noi în cartea noastră,
dar tu deja erai departe,
cartea era doar cenușa caldă
a unor suflete arse de dor și patimă.