Când?

Privește: norii au început să-și plângă dorul,

iar lacrimile lor reci

se transformă frenetic, în fulgi.

E un peisaj nocturn și rece,

cu viața pierdută-n timp, fără scăpare,

cu ființe de gheață pierdute prin parcuri,

pe bănci ude, singure...

Eu mă simt ca azi, niciodată ca ieri

cu gândurile la fel de împrăștiate, zburând

la fel ca fulgii de nea...

Poți să mă auzi acum? Să-mi vezi chipul?Lacrimile?

pleci... mereu pleci și nu întorci capul

măcar o singură dată

să-ți văd ochii, să mă încălzesc cu zâmbetul tău,
să-mi aduc aminte de tine așa cum erai,
așa cum eram eu, prin tine.