Actor

Pași grei mă duc spre nicăieri

și calde voci îmi cântă ne-ncetat

În sala unui teatru părăsit,

pe scenă văd un om îngândurat.

Îmi pare chipu-i tare cunoscut

Și glasul ce răsună lin în sală

Îmi pare că-i un vis de mult, nefericit,

un cântec cald ce viața îmi destramă.

Și cum cu pași nesiguri și ușori

m-apropii tot mai mult de scenă

actorul sumbru ce replica și-o repeta

Chipu-și întoarce către mine, iară.

Din ochii de ocean albastru

răsare-un licăr cunoscut și drag,

un lanț de amintiri nemuritoare,

Cuprinse în doi ochi ca de cleștar.

Gura-i se mișcă dar fără cuvinte,

doar gesturi șterse și expresii uimite,

din ochii-ntrebători răsare un gând,

un gând și-o amintire din timpul trecut.

Se mișcă pe scenă spre pianul prăfuit,

apasă pe clape, un cântec nerostit

M-apropii și eu de trupu-i de piatră

și mâna-i e caldă, dar trupul de gheață.

Tresare ușor sub mâna-mi lipită

de brațu-i stângaci ce pianul alintă,

Mai privește o dată spre mine și pleacă

Dispare din nou sub cortina uzată.

Se lasă-ntunericul în sala de teatru

și liniștea arde și dorul nu-i altul,

Rămân în tăcere în lumina obscură,

Privind spre cortina ce din nou apune.