Ne-am continuat ”aventurile” montane cu ceea ce mi s-a părut mie cel mai frumos traseu, și anume cel spre cabana Curmătura, o micuță construcție din lemn parcă răsărită de bună voie din munte.
Traseul a fost destul de lung, să spun cam cu aproximație vreo 10 km sau chiar mai mult, dar vă spun, aproximările nu sunt punctul meu forte.
Au existat unele poțiuni prin care exista posibilitatea de alunecare, traseul desfășurându-se în mare parte prin pădure, iar unele zone erau lipsite de stabilitate, dar cu toate acestea, am reușit să îl străbatem fără incidente majore.
Am avut parte de aceleași priveliști minunate, neatinse de om, de aceeași aranjare naturală, sălbatică. Am avut parte de trunchiuri de copaci căzuți, de stânci albe și neșlefuite și de iarbă verde și proaspătă. Peste tot se simțea mirosul înțepător, specific al brazilor, al rășinii arămii ce se scurgea pe trunchiurile lor obosite de timp. Doar vântul și briza lui ușoară mai aducea și alte arome neobservate până atunci.
Din când în când, liniștea era întreruptă de câte o pasăre care-și cânta dorul, de câte o vietate care fugea din calea noastră făcându-și loc printre frunzele și crengile uscate căzute pe sol. Natura își continua existența fără să ne simtă prezența. Nimeni și nimic nu-i putea luat frumusețea și calmul, poate doar câte un țipăt de entuziasm al unui coleg de grup, căci acolo se puteau manifesta în voie. :)) Pot spune că acolo erau una cu natura, la fel de sălbatici, la fel de neîmblânziți.
Ne aventuram pe traseu la fel cum caprele negre se aventurau pe muchiile munților. Le-am luat noi locul pentru o vreme. Dar că tot veni vorba de capre, mărturisesc că am avut norocul să observăm aceste vietăți în habitatul lor natural. Am fost uimită de agilitatea lor. Țopăiau pe stânci de parcă nu ar fi fost conștiente de faptul că o mișcare greșită le-ar putea aduce sfârșitul. Fascinante făpturi!
După porțiunea de traseu străbătută prin pădure, am ajuns pe un platou unde ne-am bucurat de imaginea munților. Pentru o vreme nu mai aveam de urcat, pentru că platoul era relativ drept. Încă mai aveam de parcurs o distanță considerabilă până la cabană așa că, după ce ne-am odihnit puțin și ne-am mai recăpătat din puteri, am continuat expediția.
Platoul ne oferea o priveliște suberbă asupra pădurii prin care am urcat, dar și asupra a ceea ce mai aveam de străbătut. Pășunea era brăzdată pe alocuri de câte un calcar și de câte un arbust. Am fost fascinată de așezarea reliefului pe trepte. Mai întâi pădurea din care abia scăpasem, apoi pășunea cu verdeața ei, o altă pădure de conifere, parcă mai deasă decât cea din care ieșisem, iar în cele din urmă, se înălțau falnicii munți, cu crestele lor încărunțite și erodate de timp, de vând și de ploi. Pe ici pe colo, crestele le erau brăzdate de câte o porțiune de verdeață. Mereu m-am întrebat cum de au reușit copacii aceia să reziste acolo, pe pietrele acelea neînsuflețite. O minune a naturii.
În cele din urmă am reușit să ne atingem țelul. Am ajung la Cabana Curmătura. Micuța cabană din lemn stătea semeață la poalele munților și parcă ne aștepta să ne delectăm cu ceea ce avea de oferit.
Obosiți și flămânzi după drumul parcurs, cu toții am fugit direct spre mâncare. Mulți din grup au avut ocazia să ajungă și alte dăți aici, deci deja știau că nicăieri nu puteai mânca o ciorbă de fasole mai delicioasă ca cea de la Curmătura. Sincer, ciorba minute a fost subiect de discuție încă din prima zi la Predeal. Nu știu sincer ce conținea de i-a fermecat de toți. Eu una nu am ales-o, optând pentru ceva mai ușor și o cană de ciocolată caldă pentru că deja soarele se pregătea să se ascundă după munți și acolo sus era destul de rece. Ne-am așezat la mesele de pe terasă pentru a ne bucura atât de mâncare, dar și de peisajul ce înconjura cabana. Deja se auzeau pe ici pe colo sunete de apreciere pentru mâncare, dar și pentru faptul că în sfârșit ne puteam odihni și noi picioarele.
Brazi și splendoare era tot ce puteai vedea în jur. Nici urmă de civilizație, doar câteva căbănuțe de lemn, corturi și drumeți obosiți. Totuși, în ciuda efortului depus, nu puteai să nu observi satisfacția și încântarea de pe fețele tuturor. Erau pierduți în peisaj, la fel ca mine de altfel. M-am gândit cât de norocoși sunt acei oameni care dețin cabana. Poate că nu duc cea mai strălucitoare viață, dar să ai ocazia să te bucuri de priveliști și de acea liniștea înfiorantă în fiecare zi mi se pare mai mult decât suficient. Nu au nevoie de tehnologie pentru a se descurca, nu se bazează pe așa ceva. Se bazează doar pe ei însiși și pe natură, pe darurile pe care aceasta le oferă. Nu ai avea cum să nu fii fericit într-un asemenea loc, alături de compania potrivită.
Timpul a zburat ca vântul acolo sus. Sosise vremea să ne întoarcem. Soarele deja nu se mai zărea, se ascunsese în spatele munților și deja se răcise considerabil. Cu ploverele la purtăror, am pornit mai departe în drumul nostru. Drumul nu era nici pe departe terminat.
Am fost conduși spre un alt traseu, diferit de cel pe care am ajuns la cabană. A trebuit să ne grăbim puțin pentru a trece de porțiunea de pădure. Cu siguranță niciunul dintre noi nu era dornic să meargă în întuneric pe acolo, deși nu era posibil să ne întâlnim cu nicio vietate doritoare să se înfrupte din noi, cu excepția poate a unor câini ce aparțineau stânei pe lângă care am fost nevoiți să trecem.
A fost totuși o porțiune destul de mare de pădure pe care a trebuit să o străbatem, dar nu a fost dificil și am reușit să ieșim dintre copaci înainte să se întunece. Astfel, ajunsesem și în locul care încheia traseul nostru: Cheile Râșnoavei. Inițial aș putea descrie acest frumos peisaj ca fiind asemănător cu o albie de râu secată. Era ca un tunel fără acoperiș în care pereții erau doar pietre și copaci. Un loc în care până și claustrofobii ar uita de frica lor pentru spații închise și s-ar bucura de minunata creație a naturii.
Am avut ocazia, din când în când, să ne delectăm cu imaginea unor mici refugii săpate de vreme în stânci. Cu toate că nu erau peșteri, să ne putem avânta în adâncul lor, dădeau peretelui montan un farmec aparte. Mă duceau cu gândul la povești vechi în care haiducii își ascundeau prin munți bogățiile pe care le confiscau de la boierime. Aveau aer de poveste..
Cabana Curmătura și în final cheile Râsnoavei au mai marcat un punct pe ”jurnalul nostru de călătorie”. Am avut și aici parte de peisaje inedite, de multă natură, de sălbăticie. Nu m-aș fi gândit că o simplă căsuță din lemn așezată pe un vârf de munte poate să-mi inducă atât de multă fericire și adorație. Am fost fermecată de simplitate și de vitalitatea pe care o emana micuța construcție. Totul se combina: pădurile se contopeau cu munții, cabana cu masivele stânci din juru-i, cheile cu cerul și norii ce le vegheau. Erau locuri în care pur și simplu îți doreai să rămâi pe vecie, departe de aglomerație, departe de oameni. Erau locuri în care meditația își avea casa, unde inima se putea bucura cu adevărat de frumusețea vieții, așa cum trebuie să fie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu