Nu văd în ai tăi ochi
acea lumină.
Mă întreb oare
unde o fi acea călăuză
din capăt de tunel,
din far înalt pe mal de mare?
Văd ură și iubire
cum îți cresc din inimă,
cum îți stau stăpâne în piept;
se urcă ușor:
iubirea ca un izvor dulce,
ura ca o iederă rea, parazită.
Și nu știu cum de le combini
așa ușor, ca prin magie,
ca apa din ibric, cu dor,
o torni grăbit
în apa dintr-o altă farfurie.
Atât văd
și totuși nimic...
Oare o fi de vină ceața din mine
sau norii negrii din pieptul tău?
sau poate
prin absurd suntem noi
singurii vinovați de vremea rea
și de furtuna ce se abate
peste izvorul dulce,
peste iedera rea..
Dar nu mai văd nimic,
de ieri.
sau chiar de mâine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu