Experiența Predeal - Partea I

Munții Ciucaș aur poartă...

”Munții noștri aur poartă” aș putea spune că am rostit zicala aceasta de peste o mie de ori într-o săptămână. Recent am avut ocazia să particip la o activitate deosebită, cel puțin pentru mine. Am vizitat Predealul, un loc minunat de altfel. Aici, cu puțină emoție desigur, am urmat primele mele trasee montane. Neștiind în ce anume constă un astfel de traseu, am avut dubii în ceea ce privește rezistența mea fizică. Pot spune că nu sunt o sportivă de fel. Totuși, am constatat mai târziu că, în ciuda condiției mele fizice inexistente, am reușit să parcurg traseele, nefiind desigur unele dintre cele mai grele. Au necesitat totuși depunerea unui efort considerabil, dar a meritat fiecare crampă și durerile musculare ce au urmat traseului. 

După cum spune și subtitlul, am început seria de trasee cu cel de pe Ciucaș. Din păcate, nu am reușit să ajung chiar în vârf pentru că ne-am pierdut pe traseu (grupul s-a rupt în două la cabană pentru că unora dintre noi, adică și mie, ne era cam foame, ups!). Deși nu am atins apogeul, cum s-ar spune, am avut parte totuși de priveliști minunate. 

Primul popas a fost Cabana Vârful Ciucaș. De aici începea traseul spre vârful Ciucaș. Deși puteam parcurge distanța până la cabană pe jos, am decis că ar fi mai bine să ne sară în ajutor cei de sus cu o mașină de teren pentru că drumul era mult prea greu de parcurs pentru autocarul ce ne transportase până acolo. A fost o minicălătorie palpitantă. Am avut senzația că eram la un rodeo și dacă nu mă țineam bine riscam să mă pierd pe traseu. Yhaa!
Totuși am ajuns sus teafără și nevătămată. Pe când se terminase cursa începuse să îmi placă. Poate data viitoare mai mult.
Despre cabană pot spune că mi s-a părut superbă. Combinația de lemn, piatră și sticlă m-a cucerit pe moment. Locul cel mai frumos cred că era mica verandă. Câteva măsuțe și scaune de lemn o umpleau. Ce ți-ai dori mai mult decât să te trezești dimineața și să bei cafeaua în aer curat și să privești munții? Am fost acaparată de interiorul rustic, de pieile de animale prezente mai pe toți pereții și de o pereche minunată de coarne de cerb. Pe ici pe colo se puteau observa, agățate pe perete, câteva ștergare (prosoape țesute) și farfurii din lut, frumos pictate. O bijuterie arhitecturală.
După ce am luat micul dejun, am pornit mai departe pentru că deja jumătate din noi plecaseră pe traseu. Noi rămăseserăm în urmă.

Aceasta era priveliștea ce înconjura cabana. Pot spune că am rămas câteva minute pierdută în acest peisaj. De fel, sunt o iubitoare a naturii, deci ceea ce am văzut în jurul meu m-a copleșit. Mă simțeam atât de liberă acolo, în pustiu, lipsită de griji și alți nori cenușii. Era totul pur, aproape neatins de mâna omului. Fără telefon, fără aglomerație, fără sunet. Doar liniște, cânt de pasăre și miros de brad și... viață, atât de multă viață și renaștere, regenerare. În acel moment mi-am zis că nu vreau să mai plec de acolo. Eram furată de tot ce vedeam, îmi doream să mă contopesc cu natura, să fiu una cu ea.

Potecile erau ușor de parcurs, în mare parte pietruite, pe ici pe colo unele locuri mai periculoase, dar nu imposibil de străbătut. Era totul ca dintr-o poveste... Era plăcut să simți aerul curat de munte, să vezi atât de multe plante, neatinse, sănătoase.

Abia când am început să zărim și vârful a câtorva stânci, mi-am dat seama că ce văzusem până atunci era abia începutul a ceea ce urma. Eram atât de entuziasmată să ajung la acele ”pietre”. Voiam să ating și eu cerul așa cum o făceau ele. Asta mi-a dat forță și energie să continui. Deși voiam să ajungem cât mai repede pe stânci, ne-am oprit pe drum să culegem afine, pentru că nu poți să nu le dai importanță, mai ales când sunt direct de la sursă, nu-i așa?

Pot să spun că mai simt și acum gustul și parfumul lor, doar uitându-mă la fotografii...

Priveliștea cu care ne-am delectat din punctul traseului în care am reușit noi să ajungem îți tăia respirația. Eram deasupra tuturor. Ajunseserăm și noi să fim cu capul în nori, la propriu. Era superb. Atât de multă liniște, calm și nimic mai mult.
Încă rămân cu regretul că nu am dus traseul până la final, acolo priveliștea era cu siguranță mult mai frumoasă, dar sunt mai mult decât încântată de tot ceea ce am văzut până acolo. Să vezi cum cerul se unește cu pământul, cum sub tine apare o pătură de nori și cum ceața te învăluie pe nepregătite e fericire pură.
Am fost impresionată de tot, deși poate nu era cel mai deosebit peisaj. Am fost impresionată și de cea mai mică piatră pe care o întâlneam în calea noastră. Am fost impresionată de cabană, de traseul sălbatic și chiar de tufele ce înconjurau poteca pe care treceam. Totul era exact așa cum trebuia să fie. Nicio schimbare, nicio strămutare, nimic. Totul era crescut și dezvoltat de natură după propria ei plăcere și gust. Un design natural și unic!

După ce ne-am delectat o vreme cu priveliștea, ne-am întros la cabană unde ne-am regrupat și ne-am primit mustrarea pentru că nu am dus traseul până la capăt. Nu ne-am dat seama, dar timpul a trecut ca vântul printre munți. Era vremea să ne întoarcem spre cazare.
Am decis că de această dată să coborâm spre autocar la pas. Era păcat să pierdem frumusețea drumului de întoarcere. Am urmat un traseu prin pădure. A fost destul de abrut pe alocuri, dar ne-am ajutat reciproc și a fost cât se poate de distractiv. Astfel am încheiat ziua tot cu zâmbetul pe buze și cu entuziasm pentru următoarea.