Spune ceva...

Te văd trecând în miez de zi,
cu pași grăbiți pe strada cenușie

Totul îmi pare o iluzie divină...

Vin lângă tine, te ating

și îți șoptesc:

- Spune ceva!

Dar tu nu spui nimic, tu taci

Doar mă privești cu ochii goi

și parcă nu mă recunoști, 
de ce?

Parcă inima îmi devine piatră,

dar piatra e una fragilă, se sfărâmă.

Tu nu mai știi de mine, nu-ți mai pasă,

Nu mă iubești, nu m-ai iubit

Și tot ce-ai spus cândva se schimbă

în infinite cioburi ascuțite. 

Acum, când totul s-a sfârșit, e liniște,
și cerul e mai liniștit, și marea...

Încerc să merg cât mai departe,

Să uit de tine, să uit de mine,

dar totul-i viu și încă arde,

iar fiecare pas e tot mai greu

simt că pământul mi se surpă 
sub picioare,

Nu pot să mai respir,

Căci aerul îmi sfâșie plămânii

pentru că tu te-ndepărtezi,

mai mult, mai repede,

tot mai mult, cu fiecare minut ...

Am crezut, dar mi-ai păcălit inima

Și mi-ai otrăvi sufletul,

Ai creat în mine un cuib de viespi
ce-mi înțeapă inima la fiecare pas.
Am rămas o amintire încă vie,
dar cu jumătate din mine,
am rămas fantomă să te bântuie în vineri
și în serile fără de stele în cunună.
Să-mi fii tu trist și singur și străin,
să nu cunoști pe unde mergi,
să îmi rămâi nepăsător mereu,
un călător, prevestitor...